Viața și opera
Mihai Eminescu s-a născut la 15 ianuarie 1850 la Botoșani, al șaptelea copil al căminarului Gheorghe Eminovici, și a copilărit la Ipotești. A învățat la Cernăuți, unde profesorul Aron Pumnul i-a deschis gustul pentru limba și istoria română, a debutat la șaisprezece ani în revista Familia a lui Iosif Vulcan (care i-a și schimbat numele din Eminovici în Eminescu), a colindat țara ca sufleor și copist al trupelor de teatru și a studiat filozofia la Viena și la Berlin.
În 1870 a început colaborarea cu Convorbiri literare și cu societatea Junimea din Iași, unde a fost bibliotecar, revizor școlar și redactor la Curierul de Iași; între 1877 și 1883 a fost redactor la ziarul Timpul din București, epuizându-se în gazetărie. În acești ani a scris marile poeme: Scrisorile, Luceafărul, Odă (în metru antic), Glossă, Mai am un singur dor, elegiile și romanțele legate de Veronica Micle. Singurul volum antum, Poesii, a fost alcătuit de Titu Maiorescu și a apărut în decembrie 1883, când poetul era deja bolnav.
Ultimii ani i-a petrecut între sanatorii și scurte reveniri; a murit la 15 iunie 1889 la București și este înmormântat la cimitirul Bellu. Manuscrisele sale, peste 15.000 de pagini, au dezvăluit un poet, un prozator și un gânditor mult mai vast decât cel din volumul din 1883. Socotit poetul național al românilor, Eminescu a dat limbii române cea mai înaltă măsură a ei.
