Înger și demon

Noaptea-n Doma întristată, prin lumini îngălbeniteA făcliilor de ceară care ard lângă altare -Pe când bolta-n fundul Domei stă întunecoasă, mare,Nepătrunsă de-ochii roșii de pe mucuri ostenite,

În biserica pustie, lângă arcul în perete,Genuncheată stă pe trepte o copilă ca un înger;Pe-a altarului icoană în de raze roșii frângeri,Palidă și mohorâtă Maica Domnului se vede.

O făclie e înfiptă într-un stâlp de piatră sură;Lucii picături de smoală la pământ cad sfârâindȘi cununi de flori uscate fâșâiesc amirosindȘ-a copilei rugăciune tainic șopotit murmură.

Cufundat în întuneric, lâng-o cruce mărmurită,Într-o umbră neagră, deasă, ca un demon El veghează,Coatele pe brațul crucii le destinde și le-așează,Ochii cufundați în capu-i, fruntea tristă și-ncrețită.

Și bărbia lui s-apasă de al pietrei umăr rece,Părul său negru ca noaptea peste-al marmurei braț alb;Abia candela cea tristă cu reflectul ei roz-albBlând o rază mai aruncă ce peste-a lui față trece.

Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează;Ea o inimă de aur - El un suflet apostat;El în umbra lui fatală, stă-ndărătnic rezemat -La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.

Pe un mur înalt și rece de o marmură curată,Albă ca zăpada iernei, lucie ca apa lină,Se răsfrânge ca-n oglindă a copilei umbră plină -Umbra ei, ce ca și dânsa stă în rugă-ngenuncheată.

Ce-ți lipsește oare ție, blond copil cu-a ta mărire,Cu de marmur-albă față și cu mâinile de ceară,Văl - o negură diafană mestecată-n stele; clarăE privirea-ți inocentă sub a genelor umbrire;

Ce-ți lipsește să fii înger - aripi lungi și constelate.Dar ce văd: Pe-a umbrei tale umeri vii ce se întinde?Două umbre de aripe ce se mișcă tremurânde,Două aripe de umbră către ceruri ridicate.

O, nu-i umbra ei aceea - este îngeru-i de pază;Lângă marmura cea albă văd ființa-i aeriană.Peste viața-i inocentă, viața lui cea suntă plană,Lângă dânsa el se roagă, lângă ea îngenunchează.

Dar de-i umbra ei aceea - atunci Ea un înger este,Însă aripile-i albe lumea-a le vedea nu poate;Muri sfințiți de-a omenirii rugăciuni îndelungateVăd aripele-i diafane și de dânsele dau veste.

Te iubesc! - era să strige demonul în a lui noapte,Dară umbra-naripată a lui buze le înmoaie;Nu spre-amor, spre-nchinăciune el genunchii-și încovoaieȘi ascultă dus din lume a ei dulci și timizi șoapte.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Ea? - O fiică e de rege, blondă-n diadem de stele,Trece-n lume fericită, înger, rege și femeie;El răscoală în popoare a distrugerii scânteieȘi în inimi pustiite samănă gândiri rebele.

Despărțiți de-a vieții valuri, între el și între dânsaVeacuri sunt de cugetare, o istorie,-un popor,Câteodat' - deși arare - se-ntâlnesc, și ochii lorSe privesc, par a se soarbe în dorința lor aprinsă.

Ochii ei cei mari, albaștri, de blândețe dulci și moi,Ce adânc pătrund în ochii lui cei negri furtunoși!Și pe fața lui cea slabă trece-ușor un nour roș -Se iubesc... Și ce departe sunt deolaltă amândoi!

A venit un rege palid, și coroana sa antică,Grea de glorii și putere, l-a ei poale-ar fi depus,Pe-ale tronului covoare ea piciorul de-ar fi pusȘi în mâna-i însceptrată, mâna ei îngustă, mică.

Dară nu - mute rămas-au buzele-i abia deschise,Mută inima în pieptu-i, mâna ei trasă-ndărăt.În a sufletului taină, ea iubea. Clar și încetSe ivea fața de demon fecioreștilor ei vise.

Ea-l vedea mișcând poporul cu idei reci, îndrăznețe;Ce puternic e - gândi ea, cu-amoroasă dulce spaimă;El prezentul îl răscoală cu-a gândirilor lui faimăContra tot ce grămădiră veacuri lungi și frunți mărețe.

El ades suit pe-o piatră cu turbare se-nfășoarăÎn stindardul roș și fruntea-i aspră-adâncă, încrețită,Părea ca o noapte neagră de furtune-acoperită,Ochii fulgerau și vorba-i trezea furia vulgară.

. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Pe un pat sărac asudă într-o lungă agonieTânărul. O lampă-ntinde limb-avară și subțire,Sfârâind în aer bolnav. - Nimeni nu-i știe de știre,Nimeni soarta-i n-o-mblânzește, nimeni fruntea nu-i mângâie.

Ah! acele gânduri toate îndreptate contra lumei,Contra legilor ce-s scrise, contra ordinii-mbrăcateCu-a lui Dumnezeu numire - astăzi toate-s îndreptateContra inimii murinde, sufletul vor să-i sugrume!

A muri fără speranță! Cine știe-amărăciuneaCe-i ascunsă-n aste vorbe? - Să te simți neliber, mic,Să vezi marile-aspirații că-s reduse la nimic,Că domnesc în lume rele căror nu te poți opune,

C-opunându-te la ele, tu viața-ți risipești -Și când mori să vezi că-n lume viețuit-ai în zadar:O astfel de moarte-i iadul. Alte lacrimi, alt amarMai crud nici e cu putință. Simți că nimica nu ești.

Și acele gânduri negre mai nici a muri nu-l lasă.Cum a intrat el în viață? Cât amor de drept și bine,Câtă sinceră frăție adusese el cu sine!Și răsplata? - Amărârea, care sufletu-i apasă.

Dar prin negurile negre, care ochii îi acopăr,Se apropie-argintoasă umbra nalt-a unui înger,Se așează lin pe patu-i; ochii lui orbiți de plângeriEa-i sărută. De pe dânșii negurile se descopăr...

Este Ea. C-o mulțumire adâncă, nemaisimțită,El în ochii ei se uită. - Mândră-i de înduioșere;Ceasul ultim îi împacă toată viața-i de durere;Ah! șoptește el pe moarte - cine ești ghicesc, iubită.

Am urmat pământul ista, vremea mea, viața, poporulCu gândirile-mi rebele contra cerului deschis;El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimisPre un înger să mă-mpace, și-mpăcarea-i... e amorul.