Junii corupți

La voi cobor acuma, voi suflete-amăgite,Și ca să vă ard fierea, o, spirite-amețite,Blestemul îl invoc;Blestemul mizantropic, cu vânăta lui gheară,Ca să vă scriu pe frunte, ca vita ce se-nfiarăCu fierul ars în foc.

Deși știu c-a mea liră d-a surda o să batăÎn preajma minții voastre de patimi îmbătată,De-al patimilor dor;În preajma minții voastre ucisă de orgie,Și putredă de spasmuri, și arsă de beție,Și seacă de amor.

O, fiarbă-vă mânia în vinele stocite,În ochii stinși de moarte, pe frunți învinețiteDe sânge putrezit;Că-n veci nu se va teme Profetul vreodatăDe brațele slăbite, puterea leșinatăA junelui cănit.

Ce am de-alege oare în seaca-vă ființă?Ce foc făr-a se stinge, ce drept fără să-mi mință,O, oameni morți de vii!Să vă admir curajul în vinure vărsate,În sticle sfărâmate, hurii nerușinateCe chiuie-n orgii?

Vă văd lungiți pe patul juneții ce-ați spurcat-o,Suflând din gură boala vieții ce-ați urmat-o,Și arși pân-în rărunchi;Sau bestiilor care pe azi îl țin în fiară,Cum lingușiți privirea cea stearpă și amară,Cum cădeți în genunchi!

Sculați-vă!... căci anii trecutului se-nșiră,În șiruri triumfale stindardul îl resfiră,Căci Roma a-nviat;Din nou prin glorii calcă, cu fața înzeită,Cu faclele nestinse, puterea-i împietrită,Poporul împărat.

Sculați-vă!... căci tromba de moarte purtătoareCu glasul ei lugubru răcnește la popoareCa leul speriat;Tot ce respiră-i liber, a tuturor e lumea,Dreptatea, libertatea nu sunt numai un nume,Ci-aievea s-a serbat.

Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte,Aci vă poarte vântul, cum știe să vă poarteA țopăi în joc!Aci vă duceți valuri în mii batalioane,Cum în păduri aprinse, mânat în uragane,Diluviul de foc.

Vedeți cum urna crapă, cenușa reînvie,Cum murmură trecutul cu glas de bătăliePoporului roman;Cum umbrele se-mbracă în zale ferecate,Și frunțile cărunte le nalță de departeUn Cezar, un Traian.

Cad putredele tronuri în marea de urgie,Se sfarmă deodată cu lanțul de sclavieȘi sceptrele de fier;În două părți infernul portalele-și deschide,Spre-a încăpea cu mia răsufletele hâdeTiranilor ce pier!

În darn răsună vocea-mi de eco repețită,Vă zguduie arama urechea amorțităȘi simțul leșinat;Virtutea despletită și patria-ne zeieNu pot ca să aprinză o singură scânteieÎn sufletu-nghețat.

Și singur stau și caut, ca uliul care catăÎn inima junimii de viața-i dezbrăcatăUn stârv spre-a-l sfâșia;Ca pasărea de zboru-i din ceruri dizmețită,Ca muntele ce-n frunte-i de nouri încrețităUn trăsnet ar purta.

Dar cel puțin nu spuneți că aveți simțiminte,Că-n veci nu se îmbracă în veștede vestminteMisteriul cel sunt;Căci vorba voastră sună ca plâns la cununie,Ca cobea ce îngână un cânt de veselie,Ca râsul la mormânt.