Noaptea...

Noaptea potolit și vânăt arde focul în cămin;Dintr-un colț pe-o sofă roșă eu în fața lui privesc,Pân' ce mintea îmi adoarme, pân' ce genele-mi clipesc;Lumânarea-i stinsă-n casă... somnu-i cald, molatic, lin.

Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă,Albă ca zăpada iernei, dulce ca o zi de vară;Pe genunchi îmi șezi, iubito, brațele-ți îmi înconjoarăGâtul... iar tu cu iubire privești fața mea pălindă.

Cu-ale tale brațe albe, moi, rotunde, parfumate,Tu grumazul mi-l înlănțui, pe-al meu piept capul ți-l culci;Ș-apoi ca din vis trezită, cu mâinuțe albe, dulci,De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte.

Netezești încet și leneș fruntea mea cea liniștităȘi gândind că dorm, șireato, apeși gura ta de focPe-ai mei ochi închiși ca somnul și pe frunte-mi în mijlocȘi surâzi, cum râde visul într-o inimă-ndrăgită.

O! desmiardă, pân' ce fruntea-mi este netedă și lină,O! desmiardă, pân-ești jună ca lumina cea din soare,Pân-ești clară ca o rouă, pân-ești dulce ca o floare,Pân' nu-i fața mea zbârcită, pân' nu-i inima bătrână.