Mortua est!

Făclie de veghe pe umezi morminte,Un sunet de clopot în orele sfinte,Un vis ce își moaie aripa-n amar,Astfel ai trecut de al lumii hotar.

Trecut-ai când ceru-i câmpie senină,Cu râuri de lapte și flori de lumină,Când norii cei negri par sombre palate,De luna regină pe rând vizitate.

Te văd ca o umbră de-argint strălucită,Cu-aripi ridicate la ceruri pornită,Suind, palid suflet, a norilor schele,Prin ploaie de raze, ninsoare de stele.

O rază te-nalță, un cântec te duce,Cu brațele albe pe piept puse cruce,Când torsul s-aude l-al vrăjilor caierArgint e pe ape și aur în aer.

Văd sufletu-ți candid prin spațiu cum trece;Privesc apoi lutul rămas... alb și rece,Cu haina lui lungă culcat în sicriu,Privesc la surâsu-ți rămas încă viu -

Și-ntreb al meu suflet rănit de-ndoială,De ce-ai murit, înger cu fața cea pală?Au nu ai fost jună, n-ai fost tu frumoasă?Te-ai dus spre a stinge o stea radioasă?

Dar poate acolo să fie casteleCu arcuri de aur zidite din stele,Cu râuri de foc și cu poduri de-argint,Cu țărmuri de smirnă, cu flori care cânt;

Să treci tu prin ele, o sfântă regină,Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină,În haină albastră stropită cu aur,Pe fruntea ta pală cunună de laur.

O, moartea e-un chaos, o mare de stele,Când viața-i o baltă de vise rebele;O, moartea-i un secol cu sori înflorit,Când viața-i un basmu pustiu și urât. -

Dar poate... o! capu-mi pustiu cu furtune,Gândirile-mi rele sugrum' cele bune...Când sorii se sting și când stelele pică,Îmi vine a crede că toate-s nimică.

Se poate ca bolta de sus să se spargă,Să cadă nimicul cu noaptea lui largă,Să văd cerul negru că lumile-și cerneCa prăzi trecătoare a morții eterne...

Ș-atunci de-a fi astfel... atunci în vecieSuflarea ta caldă ea n-o să învie,Atunci graiu-ți dulce în veci este mut...Atunci acest înger n-a fost decât lut.

Și totuși, țărână frumoasă și moartă,De racla ta razim eu harfa mea spartăȘi moartea ta n-o plâng, ci mai fericescO rază fugită din chaos lumesc.

Ș-apoi... cine știe de este mai bineA fi sau a nu fi... dar știe oricineCă ceea ce nu e, nu simte dureri,Și multe dureri-s, puține plăceri.

A fi? Nebunie și tristă și goală;Urechea te minte și ochiul te-nșală;Ce-un secol ne zice ceilalți o deszic.Decât un vis sarbăd, mai bine nimic.

Văd vise-ntrupate gonind după vise,Pân' dau în morminte ce-așteaptă deschise,Și nu știu gândirea-mi în ce o să stâng:Să râd ca nebunii? Să-i blestem? Să-i plâng?

La ce?... Oare totul nu e nebunie?Au moartea ta, înger, de ce fu să fie?Au e sens în lume? Tu chip zâmbitor,Trăit-ai anume ca astfel să mori?

De e sens într-asta, e-ntors și ateu,Pe palida-ți frunte nu-i scris Dumnezeu.