Glossă
Vreme trece, vreme vine,Toate-s vechi și nouă toate;Ce e rău și ce e bineTu te-ntreabă și socoate;Nu spera și nu ai teamă,Ce e val ca valul trece;De te-ndeamnă, de te cheamă,Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,În auz ne sună multe,Cine ține toate minteȘi ar sta să le asculte?...Tu așează-te deoparte,Regăsindu-te pe tine,Când cu zgomote deșarte
Nici încline a ei limbăRecea cumpăn-a gândiriiÎnspre clipa ce se schimbăPentru masca fericirii,Ce din moartea ei se nașteȘi o clipă ține poate;Pentru cine o cunoaște
Privitor ca la teatruTu în lume să te-nchipui:Joace unul și pe patru,Totuși tu ghici-vei chipu-i,Și de plânge, de se ceartă,Tu în colț petreci în tineȘi-nțelegi din a lor artă
Viitorul și trecutulSunt a filei două fețe,Vede-n capăt începutulCine știe să le-nvețe;Tot ce-a fost ori o să fieÎn prezent le-avem pe toate,Dar de-a lor zădărnicie
Căci acelorași mijloaceSe supun câte există,Și de mii de ani încoaceLumea-i veselă și tristă;Alte măști, aceeași piesă,Alte guri, aceeași gamă,Amăgit atât de-adese
Nu spera când vezi mișeiiLa izbândă făcând punte,Te-or întrece nătărăii,De ai fi cu stea în frunte;Teamă n-ai, căta-vor iarășiÎntre dânșii să se plece,Nu te prinde lor tovarăș:
Cu un cântec de sirenă,Lumea-ntinde lucii mreje;Ca să schimbe-actorii-n scenă,Te momește în vârteje;Tu pe-alături te strecoară,Nu băga nici chiar de seamă,Din cărarea ta afară
De te-ating, să feri în laturi,De hulesc, să taci din gură;Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,Dacă știi a lor măsură;Zică toți ce vor să zică,Treacă-n lume cine-o trece;Ca să nu-ndrăgești nimică,
Tu rămâi la toate rece,De te-ndeamnă, de te cheamă;Ce e val, ca valul trece,Nu spera și nu ai teamă;Te întreabă și socoateCe e rău și ce e bine;Toate-s vechi și nouă toate:Vreme trece, vreme vine.
Despre poezie
Glossă a apărut în volumul Poesii îngrijit de Titu Maiorescu (decembrie 1883). Glosa este o formă fixă de origine spaniolă: o strofă-temă, apoi câte o strofă care comentează fiecare vers al ei și, la sfârșit, strofa-temă reluată cu versurile în ordine inversă. Eminescu a respectat cu strictețe forma, iar cele opt versuri ale temei, „Vreme trece, vreme vine, / Toate-s vechi și nouă toate...”, au devenit proverbe.
Poemul este o artă de a trăi: în fața unei lumi în care „ce e val ca valul trece”, în care aceleași măști se schimbă în același joc, poetul recomandă detașarea privitorului „ca la teatru”, care nu speră și nu se teme, nu se lasă ademenit de laude sau de ocări și rămâne „la toate rece”. Această înțelepciune de nuanță stoică și schopenhaueriană, formulată în versuri de o limpezime clasică, a făcut din Glossă una dintre poeziile cele mai citate din literatura română.