Făt-Frumos din tei

- Blanca, află că din leagănDomnul este al tău mire,Căci născută ești, copilă,Din nevrednică iubire.

Mâini în schit la sfânta AnaVei găsi la cel din steleMângâierea vieții tale,Mântuirea feței mele.

- Nu voi, tată, să usuceAl meu suflet tânăr, vesel:Eu iubesc vânatul, jocul;Traiul lumii alții lese-l.

Nu voi părul să mi-l taie,Ce-mi ajunge la călcâie,Să orbesc citind pe carteÎn fum vânăt de tămâie.

- Știu mai bine ce-ți priește,Las' de-a lumii orice gând,Mâini în zori de zi pleca-vomCătre schitul vechi și sfânt.

Ea aude - plânge. ParcăÎi venea să plece-n lume,Dusă de pustie gânduriȘi de-un dor fără de nume.

Și plângând înfrână calul,Calul ei cel alb ca neaua,Îi netează mândra coamăȘi plângând îi pune șeaua.

S-avântă pe el și pleacă,Păru-n vânturi, capu-n piept,Nu se uită înainte-i,Nu privește îndărăpt.

Pe cărări pierdute-n valeMerge-n codri făr' de capăt,Când a serei raze roșiiAsfințind din ceruri scapăt.

Umbra-n codri ici și coloFulgerează de lumine...Ea trecea prin frunza-n freamătȘi prin murmur de albine;

În mijloc de codru-ajunseLângă teiul nalt și vechi,Unde-izvorul cel în vrajăSună dulce în urechi.

De murmur duios de apeEa trezită-atunci tresare,Vede-un tânăr, ce alăturiPe-un cal negru stă călare.

Cu ochi mari la ea se uită,Plini de vis, duioși plutind,Flori de tei în păru-i negruȘi la șold un corn de-argint.

Și-ncepu încet să sune,Fermecat și dureros -Inima-i creștea de dorulAl străinului frumos.

Părul lui i-atinge părul,Și atunci c-obrazul roșEa apleacă gene lungePeste ochii cuvioși.

Iar pe buze-i trece-un zâmbetÎnecat, fermecător,Care gur-abia-i deschide,Cea uscată de amor.

Când cu totului răpităSe-ndoi spre el din șele,El înceată din cântareȘi-i grăi cu grai de jele,

Ș-o cuprinde de călare -Ea se apără c-o mână,Însă totuși lui se lasă,Simte inima că-i plină.

Și pe umărul lui cadeAl ei cap cu fața-n sus;Pe când caii pasc alături,Ea-l privea cu suflet dus.

Numai murmurul cel dulceDin izvorul fermecatAsurzește melancolicA lor suflet îmbătat.

Lun-atunci din codri iese,Noaptea toată stă s-o vadă,Zugrăvește umbre negrePe câmp alb ca de zăpadă.

Și mereu ea le lungește,Și urcând pe cer le mută,Dar ei trec, se pierd în codriCu viața lor pierdută.

La castel în poartă calulStă a doua zi în spume,Dar frumoasa lui stăpânăA rămas pierdută-n lume.