Sonet I

Afară-i toamnă, frunză-mprăștiată,Iar vântul zvârle-n geamuri grele picuri;Și tu citești scrisori din roase plicuriȘi într-un ceas gândești la viața toată.

Pierzându-ți timpul tău cu dulci nimicuri,N-ai vrea ca nime-n ușa ta să bată;Dar și mai bine-i, când afară-i zloată,Să stai visând la foc, de somn să picuri.

Și eu astfel mă uit din jeț pe gânduri,Visez la basmul vechi al zânei Dochii;În juru-mi ceața crește rânduri-rânduri;

Deodat-aud foșnirea unei rochii,Un moale pas abia atins de scânduri...Iar mâini subțiri și reci mi-acopăr ochii.