S-a dus amorul...

S-a dus amorul, un amicSupus amândurora,Deci cânturilor mele zicAdio tuturora.

Uitarea le închide-n scrinCu mâna ei cea rece,Și nici pe buze nu-mi mai vin,Și nici prin gând mi-or trece.

Atâta murmur de izvor,Atât senin de stele,Și un atât de trist amorAm îngropat în ele!

Din ce noian îndepărtatAu răsărit în mine!Cu câte lacrimi le-am udat,Iubito, pentru tine!

Cum străbăteau atât de greuDin jalea mea adâncă,Și cât de mult îmi pare răuCă nu mai sufăr încă!

Că nu mai vrei să te arațiLumină de-ndeparte,Cu ochii tăi întunecațiRenăscători din moarte!

Și cu acel smerit surâs,Cu acea blândă față,Să faci din viața mea un vis,Din visul meu o viață.

Să mi se pară cum că creștiDe cum răsare luna,În umbra dulcilor poveștiDin nopți o mie una.

Era un vis misteriosȘi blând din cale-afară,Și prea era detot frumosDe-au trebuit să piară.

Prea mult un înger mi-ai părutȘi prea puțin femeie,Ca fericirea ce-am avutSă fi putut să steie.

Prea ne pierdusem tu și euÎn al ei farmec poate,Prea am uitat pe DumnezeuPrecum uitarăm toate.

Și poate că nici este locPe-o lume de mizeriiPentr-un atât de sfânt norocStrăbătător durerii!