Sara pe deal

de Mihai Eminescu

Sara pe deal buciumul sună cu jale,Turmele-l urc, stele le scapără-n cale,Apele plâng, clar izvorând în fântâne;Sub un salcâm, dragă, m-aștepți tu pe mine.

Luna pe cer trece-așa sfântă și clară,Ochii tăi mari caută-n frunza cea rară,Stelele nasc umezi pe bolta senină,Pieptul de dor, fruntea de gânduri ți-e plină.

Nourii curg, raze-a lor șiruri despică,Streșine vechi casele-n lună ridică,Scârțâie-n vânt cumpăna de la fântână,Valea-i în fum, fluiere murmură-n stână.

Și osteniți oameni cu coasa-n spinareVin de la câmp; toaca răsună mai tare,Clopotul vechi umple cu glasul lui sara,Sufletul meu arde-n iubire ca para.

Ah! în curând satul în vale-amuțește;Ah! în curând pasu-mi spre tine grăbește:Lângă salcâm sta-vom noi noaptea întreagă,Ore întregi spune-ți-voi cât îmi ești dragă.

Ne-om răzima capetele-unul de altulȘi surâzând vom adormi sub înaltul,Vechiul salcâm. - Astfel de noapte bogată,Cine pe ea n-ar da viața lui toată?

Despre poezie

Scrisă în anii studenției la Viena, în jurul lui 1871–1872, poezia a fost publicată abia la 1 iulie 1885 în Convorbiri literare. Este cea mai cunoscută idilă a lui Eminescu: la ceasul serii, când buciumul sună „cu jale” și turmele urcă spre sat, iubita așteaptă sub salcâm, iar poetul își închipuie noaptea împreună, pentru care „cine pe ea n-ar da viața lui toată?”.

Farmecul poeziei vine din felul în care tabloul satului la înserat, cu fluierul, apele, streșinile vechi și fumul care se ridică, se împletește cu așteptarea îndrăgostitului, și din ritmul ei rar, un vers lung, coborâtor, cu accentul căzând pe prima silabă, pe care Eminescu l-a construit anume și care nu mai apare nicăieri în poezia românească a vremii. Textul a fost pus pe muzică și a rămas una dintre cele mai iubite poezii ale poetului.