Din valurile vremii...

Din valurile vremii, iubita mea, răsaiCu brațele de marmur, cu părul lung, bălai -Și fața străvezie ca fața albei ceriSlăbită e de umbra duioaselor dureri!Cu zâmbetul tău dulce tu mângâi ochii mei,Femeie între stele și stea între femeiȘi întorcându-ți fața spre umărul tău stâng,În ochii fericirii mă uit pierdut și plâng.Cum oare din noianul de neguri să te rump,Să te ridic la pieptu-mi, iubite înger scump,Și fața mea în lacrimi pe fața ta s-o plec,Cu sărutări aprinse suflarea să ți-o-necȘi mâna friguroasă s-o încălzesc la sân,Aproape, mai aproape pe inima-mi s-o țin.

Dar vai, un chip aievea nu ești, astfel de treciȘi umbra ta se pierde în negurile reci,De mă găsesc iar singur cu brațele în josÎn trista amintire a visului frumos...Zadarnic după umbra ta dulce le întind:Din valurile vremii nu pot să te cuprind.