Autori
Autori

Luceafărul

de Mihai Eminescu

A fost odată ca-n povești,A fost ca niciodată.Din rude mari împărătești,O prea frumoasă fată.

Și era una la părințiȘi mândră-n toate cele,Cum e Fecioara între sfințiȘi luna între stele.

Din umbra falnicelor bolțiEa pasul și-l îndreaptăLângă fereastră, unde-n colțLuceafărul așteaptă.

Privea în zare cum pe măriRăsare și străluce,Pe mișcătoarele cărăriCorăbii negre duce.

Îl vede azi, îl vede mâini,Astfel dorința-i gata;El iar, privind de săptămâni,Îi cade draga fată.

Cum ea pe coate-și răzimaVisând ale ei tâmple,De dorul lui și inimaȘi sufletu-i se împle.

Și cât de viu s-aprinde elÎn orișicare sară,Spre umbra negrului castelCând ea o să-i apară.

...

Și pas cu pas pe urma eiAlunecă-n odaie,Țesând cu recile-i scânteiO mreajă de văpaie.

Și când în pat se-ntinde dreptCopila să se culce,I-atinge mâinile pe piept,I-nchide geana dulce;

Și din oglindă luminișPe trupu-i se revarsă,Pe ochii mari, bătând închișiPe fața ei întoarsă.

Ea îl privea cu un surâs,El tremura-n oglindă,Căci o urma adânc în visDe suflet să se prindă.

Iar ea vorbind cu el în somn,Oftând din greu suspină:- O, dulce-al nopții mele domn,De ce nu vii tu? Vină!

Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă și în gândȘi viața-mi luminează!

El asculta tremurător,Se aprindea mai tareȘi s-arunca fulgerător,Se cufunda în mare;

Și apa unde-au fost căzutÎn cercuri se rotește,Și din adânc necunoscutUn mândru tânăr crește.

Ușor el trece ca pe pragPe marginea feresteiȘi ține-n mână un toiagÎncununat cu trestii.

Părea un tânăr voievodCu păr de aur moale,Un vânăt giulgi se-ncheie nodPe umerele goale.

Iar umbra feței străveziiE albă ca de ceară -Un mort frumos cu ochii viiCe scânteie-n afară.

- Din sfera mea venii cu greuCa să-ți urmez chemarea,Iar cerul este tatăl meuȘi mumă-mea e marea.

Ca în cămara ta să vin,Să te privesc de-aproape,Am coborât cu-al meu seninȘi m-am născut din ape.

O, vin'! odorul meu nespus,Și lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.

Colo-n palate de mărgeanTe-oi duce veacuri multe,Și toată lumea-n oceanDe tine o s-asculte.

- O, ești frumos, cum numa-n visUn înger se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată;

Străin la vorbă și la port,Lucești fără de viață,Căci eu sunt vie, tu ești mort,Și ochiul tău mă-ngheață.

...

Trecu o zi, trecură treiȘi iarăși, noaptea, vineLuceafărul deasupra eiCu razele-i senine.

Ea trebui de el în somnAminte să-și aducăȘi dor de-al valurilor domnDe inim-o apucă:

- Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n casă și în gândȘi viața-mi luminează!

Cum el din cer o auzi,Se stinse cu durere,Iar ceru-ncepe a rotiÎn locul unde piere;

În aer rumene văpăiSe-ntind pe lumea-ntreagă,Și din a chaosului văiUn mândru chip se-ncheagă;

Pe negre vițele-i de părCoroana-i arde pare,Venea plutind în adevărScăldat în foc de soare.

Din negru giulgi se desfășorMarmoreele brațe,El vine trist și gânditorȘi palid e la față;

Dar ochii mari și minunațiLucesc adânc himeric,Ca două patimi fără sațȘi pline de-ntuneric.

- Din sfera mea venii cu greuCa să te-ascult ș-acuma,Și soarele e tatăl meu,Iar noaptea-mi este muma;

O, vin', odorul meu nespus,Și lumea ta o lasă;Eu sunt luceafărul de sus,Iar tu să-mi fii mireasă.

O, vin', în părul tău bălaiS-anin cununi de stele,Pe-a mele ceruri să răsaiMai mândră decât ele.

- O, ești frumos cum numa-n visUn demon se arată,Dară pe calea ce-ai deschisN-oi merge niciodată!

Mă dor de crudul tău amorA pieptului meu coarde,Și ochii mari și grei mă dor,Privirea ta mă arde.

- Dar cum ai vrea să mă cobor?Au nu-nțelegi tu oare,Cum că eu sunt nemuritor,Și tu ești muritoare?

- Nu caut vorbe pe ales,Nici știu cum aș începe -Deși vorbești pe înțeles,Eu nu te pot pricepe;

Dar dacă vrei cu crezământSă te-ndrăgesc pe tine,Tu te coboară pe pământ,Fii muritor ca mine.

- Tu-mi cei chiar nemurirea meaÎn schimb pe-o sărutare,Dar voi să știi asemeneaCât te iubesc de tare;

Da, mă voi naște din păcat,Primind o altă lege;Cu vecinicia sunt legat,Ci voi să mă dezlege.

Și se tot duce... S-a tot dus.De dragu-unei copile,S-a rupt din locul lui de sus,Pierind mai multe zile.

...

În vremea asta Cătălin,Viclean copil de casă,Ce umple cupele cu vinMesenilor la masă,

Un paj ce poartă pas cu pasA-mpărătesii rochii,Băiat din flori și de pripas,Dar îndrăzneț cu ochii,

Cu obrăjei ca doi bujoriDe rumeni, bată-i vina,Se furișează pânditorPrivind la Cătălina.

Dar ce frumoasă se făcuȘi mândră, arz-o focul;Ei, Cătălin, acu-i acuCa să-ți încerci norocul.

Și-n treacăt o cuprinse linÎntr-un ungher degrabă.- Da' ce vrei, mări Cătălin?Ia du-t' de-ți vezi de treabă.

- Ce voi? Aș vrea să nu mai staiPe gânduri totdeauna,Să râzi mai bine și să-mi daiO gură, numai una.

- Dar nici nu știu măcar ce-mi ceri,Dă-mi pace, fugi departe -O, de luceafărul din cerM-a prins un dor de moarte.

- Dacă nu știi, ți-aș arătaDin bob în bob amorul,Ci numai nu te mânia,Ci stai cu binișorul.

Cum vânătoru-ntinde-n crângLa păsărele lațul,Când ți-oi întinde brațul stângSă mă cuprinzi cu brațul;

Și ochii tăi nemișcătoriSub ochii mei rămâie...De te înalț de subsuoriTe-nalță din călcâie;

Când fața mea se pleacă-n jos,În sus rămâi cu fața,Să ne privim nesățiosȘi dulce toată viața;

Și ca să-ți fie pe deplinIubirea cunoscută,Când sărutându-te mă-nclin,Tu iarăși mă sărută.

Ea-l asculta pe copilașUimită și distrasă,Și rușinos și drăgălaș,Mai nu vrea, mai se lasă,

Și-i zice-ncet: - Încă de micTe cunoșteam pe tine,Și guraliv și de nimic,Te-ai potrivi cu mine...

Dar un luceafăr, răsăritDin liniștea uitării,Dă orizon nemărginitSingurătății mării;

Și tainic genele le plec,Căci mi le umple plânsulCând ale apei valuri trecCălătorind spre dânsul;

Lucește c-un amor nespus,Durerea să-mi alunge,Dar se înalță tot mai sus,Ca să nu-l pot ajunge.

Pătrunde trist cu raze reciDin lumea ce-l desparte...În veci îl voi iubi și-n veciVa rămânea departe...

De-aceea zilele îmi suntPustii ca niște stepe,Dar nopțile-s de-un farmec sfântCe nu-l mai pot pricepe.

- Tu ești copilă, asta e...Hai ș-om fugi în lume,Doar ni s-or pierde urmeleȘi nu ne-or ști de nume,

Căci amândoi vom fi cuminți,Vom fi voioși și teferi,Vei pierde dorul de părințiȘi visul de luceferi.

...

Porni luceafărul. CreșteauÎn cer a lui aripe,Și căi de mii de ani treceauÎn tot atâtea clipe.

Un cer de stele dedesubt,Deasupra-i cer de stele -Părea un fulger ne'ntreruptRătăcitor prin ele.

Și din a chaosului văi,Jur împrejur de sine,Vedea, ca-n ziua cea dentâi,Cum izvorau lumine;

Cum izvorând îl înconjorCa niște mări, de-a-notul...El zboară, gând purtat de dor,Pân' piere totul, totul;

Căci unde-ajunge nu-i hotar,Nici ochi spre a cunoaște,Și vremea-ncearcă în zadarDin goluri a se naște.

Nu e nimic și totuși eO sete care-l soarbe,E un adânc asemeneUitării celei oarbe.

- De greul negrei vecinicii,Părinte, mă dezleagăȘi lăudat pe veci să fiiPe-a lumii scară-ntreagă;

O, cere-mi, Doamne, orice prețDar dă-mi o altă soarte,Căci tu izvor ești de viețiȘi dătător de moarte;

Reia-mi al nemuririi nimbȘi focul din privire,Și pentru toate dă-mi în schimbO oră de iubire...

Din chaos, Doamne,-am apărutȘi m-aș întoarce-n chaos...Și din repaos m-am născut,Mi-e sete de repaos.

- Hyperion, ce din genuniRăsai c-o-ntreagă lume,Nu cere semne și minuniCare n-au chip și nume;

Tu vrei un om să te socoțiCu ei să te asameni?Dar piară oamenii cu toți,S-ar naște iarăși oameni.

Ei numai doar durează-n vântDeșerte idealuri -Când valuri află un mormânt,Răsar în urmă valuri;

Ei doar au stele cu norocȘi prigoniri de soarte,Noi nu avem nici timp, nici locȘi nu cunoaștem moarte.

Din sânul vecinicului ieriTrăiește azi ce moare,Un soare de s-ar stinge-n cerS-aprinde iarăși soare;

Părând pe veci a răsări,Din urmă moartea-l paște,Căci toți se nasc spre a muriȘi mor spre a se naște.

Iar tu, Hyperion, rămâiOriunde ai apune...Cere-mi cuvântul meu dentâi -Să-ți dau înțelepciune?

Vrei să dau glas acelei guri,Ca dup-a ei cântareSă se ia munții cu păduriȘi insulele-n mare?

Vrei poate-n faptă să arățiDreptate și tărie?Ți-aș da pământul în bucățiSă-l faci împărăție.

Îți dau catarg lângă catarg,Oștiri spre a străbatePământu-n lung și marea-n larg,Dar moartea nu se poate...

Și pentru cine vrei să mori?Întoarce-te, te-ndreaptăSpre-acel pământ rătăcitorȘi vezi ce te așteaptă.

...

În locul lui menit din cerHyperion se-ntoarseȘi, ca și-n ziua cea de ieri,Lumina și-o revarsă.

Căci este sara-n asfințitȘi noaptea o să-nceapă;Răsare luna liniștitȘi tremurând din apă

Și umple cu-ale ei scânteiCărările din crânguri.Sub șirul lung de mândri teiȘedeau doi tineri singuri:

- O, lasă-mi capul meu pe sân,Iubito, să se culceSub raza ochiului seninȘi negrăit de dulce;

Cu farmecul luminii reciGândirile străbate-mi,Revarsă liniște de veciPe noaptea mea de patimi.

Și de asupra mea rămâiDurerea mea de-o curmă,Căci ești iubirea mea dentâiȘi visul meu din urmă.

Hyperion vedea de susUimirea-n a lor față:Abia un braț pe gât i-a pusȘi ea l-a prins în brațe...

Miroase florile-argintiiȘi cad, o dulce ploaie,Pe creștetele-a doi copiiCu plete lungi, bălaie.

Ea, îmbătată de amor,Ridică ochii. VedeLuceafărul. Și-ncetișorDorințele-i încrede:

- Cobori în jos, luceafăr blând,Alunecând pe-o rază,Pătrunde-n codru și în gând,Norocu-mi luminează!

El tremură ca alte dățiÎn codri și pe dealuri,Călăuzind singurătățiDe mișcătoare valuri;

Dar nu mai cade ca-n trecutÎn mări din tot înaltul:- Ce-ți pasă ție, chip de lut,Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmtNorocul vă petrece,Ci eu în lumea mea mă simtNemuritor și rece.

Despre poezie

Luceafărul a apărut în aprilie 1883 în Almanahul Societății Academice Social-Literare „România Jună” din Viena, a fost reluat în Convorbiri literare și a încheiat volumul Poesii îngrijit de Titu Maiorescu în decembrie același an. Eminescu a pornit de la basmul Fata în grădina de aur, cules de germanul Richard Kunisch, pe care l-a prelucrat ani de zile, în mai multe variante, până la forma finală de 98 de strofe.

Poemul împletește povestea fetei de împărat și a Luceafărului, care coboară de două ori din cer pentru ea și îi cere Demiurgului să-l dezlege de nemurire, cu idila pământească dintre Cătălina și pajul Cătălin. Eminescu însuși a notat că a văzut în ea alegoria geniului, care „n-are moarte, dar n-are nici noroc”; versurile din final, cu Hyperion „nemuritor și rece”, sunt printre cele mai cunoscute din limba română. În 2009, poemul a fost înscris în Cartea Recordurilor drept cel mai lung poem de dragoste din lume.