Viața și opera
Octavian Goga s-a născut la 1 aprilie 1881 la Rășinari, lângă Sibiu, fiu al preotului Iosif Goga. A urmat liceul la Sibiu și la Brașov și universitatea la Budapesta, unde a întemeiat cu prietenii săi revista Luceafărul (1902), tribuna tinerilor scriitori din Transilvania. Volumul Poezii (1905), primit cu entuziasm de Nicolae Iorga și premiat de Academia Română, l-a impus dintr-odată ca „poetul pătimirii noastre”, glasul țăranilor români din Ardeal, al dăscălițelor și al preoților de sat.
Au urmat Ne cheamă pământul (1909), Din umbra zidurilor (1913) și Cântece fără țară (1916), scrise în timpul războiului, când poetul, refugiat în România, milita pentru intrarea țării în luptă alături de Antantă. Pentru articolele sale a fost închis de autoritățile maghiare la Seghedin, în 1912. Poeziile Oltul, Rugăciune, Noi, De demult..., Dăscălița, Bătrâni sau Clăcașii rămân printre cele mai cunoscute din literatura română. A tradus Tragedia omului de Madách și a scris teatru (Domnul notar, Meșterul Manole).
După Marea Unire s-a dedicat politicii: a fost ministru în mai multe guverne și, între decembrie 1937 și februarie 1938, prim-ministru al unui guvern naționalist de scurtă durată. Membru al Academiei Române din 1920 și laureat al Premiului Național pentru poezie (1924), a murit la 7 mai 1938 la castelul său de la Ciucea, unde este înmormântat.
