Rugăciune
Rătăcitor, cu ochii tulburi,Cu trupul istovit de cale,Eu cad neputincios, stăpâne,În fața strălucirii tale.În drum mi se desfac prăpăstii,Și-n negură se-mbracă zarea,Eu în genunchi spre tine caut:Părinte,-orânduie-mi cărarea!
În pieptul zbuciumat de doruriEu simt ispitele cum sapă,Cum vor să-mi tulbure izvorulDin care sufletul s-adapă.Din valul lumii lor mă smulgeȘi cu povața ta-nțeleaptă,În veci spre cei rămași în urmă,Tu, Doamne, văzul meu îndreaptă.
Dezleagă minții mele tainaȘi legea farmecelor firii,Sădește-n brațul meu de-a pururiTăria urii și-a iubirii.Dă-mi cântecul și dă-mi luminaȘi zvonul firii-ndrăgostite,Dă-i raza soarelui de varăPleoapei mele ostenite.
Alungă patimile mele,Pe veci strigarea lor o frânge,Și de durerea altor inimiÎnvață-mă pe mine-a plânge.Nu rostul meu, de-a pururi pradăUrsitei maștere și rele,Ci jalea unei lumi, părinte,Să plângă-n lacrimile mele.
Dă-mi tot amarul, toată trudaAtâtor doruri fără leacuri,Dă-mi viforul în care urlăȘi gem robiile de veacuri.De mult gem umiliții-n umbră,Cu umeri gârbovi de povară...Durerea lor înfricoșatăÎn inimă tu mi-o coboară.
În suflet seamănă-mi furtună,Să-l simt în matca-i cum se zbate,Cum tot amarul se revarsăPe strunele înfiorate;Și cum sub bolta lui aprinsă,În smalț de fulgere albastre,Încheagă-și glasul de aramă:Cântarea pătimirii noastre.
Despre poezie
Rugăciune deschide volumul Poezii (1905), cartea de debut a lui Goga, și îi ține loc de artă poetică. Poetul, „rătăcitor, cu ochii tulburi”, cere să nu-i fie dată fericirea pentru sine, ci puterea de a cânta „cântarea pătimirii noastre”: durerea și nădejdea țăranilor români din Transilvania de la începutul veacului trecut.
Rugăciunea urcă de la umilința primelor strofe la „glasul de aramă” al finalului, iar imaginile ei, cărarea, prăpăstiile, amarul și lacrimile celor mulți, revin în întregul volum. Nicolae Iorga a văzut în această poezie glasul unui întreg neam, și de la ea vine numele de „poet al pătimirii noastre” sub care Goga a rămas în istoria literaturii.