Eu știu un basm

Eu știu un basm de mult uitatC-un cântăreț rătăcitor,Ce strunele și-a încordatPe rând, la poarta tuturor,Și-n cântecu-i înviforatA plâns de lacrimile lor.

Din goana lui s-au ridicatVăpăi și valuri de scântei,Bărbații s-au oprit în sfatȘi s-au oprit în drum femei,O lume-ntreagă și-a legatDe glasul lui plânsoarea ei...

Cântând prin codri de brădet,Drumeț pe larguri de pământ,Așa s-a risipit încet,Ca frunza spulberată-n vânt:Nu visul lui nemângâiet,Amarul altora l-a frânt.

Pe urma lui creștea poporȘi se ruga cu chip duios:- Mai spune-ne câte ne dorȘi câte suflete ne-au ros,Pribeagule, stihuitor,Le plângi atâta de frumos!...

El, ascultând al lor cuvânt,A chibzuit și-a priceputCă pururi fără crezământDurerea lui l-a petrecutȘi că-n sălbaticu-i avântStrăine doruri l-au durut...

Atunci o clipă s-a-ntâmplat- Mai vreți voi basmul să vi-l spui?-Că jalea lui a lăcrimat,Dar a-nțeles că nime nu-i,În tot norodul adunat,Să vază lacrimile lui...