Cosașul

S-a fost pornit un vânt molaticSă miște papura din baltă,Într-un oftat prelung și sâlnicGemea tulpina ei înaltă.Călătorea de-atâta vremeBolnavul vânt, mergea departe,Și semăna atâta jaleDe-a lungul miriștilor moarte.

Mureau ovezele pe dealuriSub răsuflarea de otravă,Și se uscau în rădăcinăLivezi întinse de otavă.Alături tremura porumbul,Cu trupul chinuit de sete,Și se frângea trosnind în noapteCa o oștire de schelete...

Mai sus, în deal, înspre dumbravă,În colț, la marginea poienii,Era un car cu oiștea-ntoarsă,Și-n jug, alături, boulenii:Sărmane, blânde dobitoace!În căutătura lor amarăSe răsfrângea întreagă jaleaAcestui trist amurg de vară...

În fața lor stătea pe gânduriTovarășul zdrobit de luptă,Înfiorat de truda stearpă,Un biet cosaș cu fața suptă.Și cum ședea bătându-și coasa,Întins pe zdrențuita zeche,Cu ochii stinși, părea țăranulUn mucenic de legea veche.

Eu mă uitam, cu milă-n suflet,La mâna lui de soare arsă;Vedeam cum din apus o razăPe frunte-ncet i se revarsă.Și, cum treceam tăcut în cale,Din glasul coasei chinuiteSe-nfiripa povestea mareA mâinilor nerăsplătite.

Țipa pe urma mea oțelul,Simțeam cum blastămă și plânge,Și ceru-mbujorat departePărea tivit cu foc și sânge.În sufletu-mi strivit de groazăPăgâne patimi prind să fiarbă:"Trudită, chinuită coasă,Vei mai cosi tu numai iarbă?..."