Dăscălița

Când, tremurându-și jalea și sfiala,Un cânt pribeag îmbrățișează firea,Și-un trandafir crescut în umbră moare,Și soare nu-i să-i plângă risipirea,Eu plâng atunci, căci tu-mi răsai în zare,A vremii noastre dreaptă muceniță,Copil blajin, cuminte prea devreme,Sfielnică, bălaie dăscăliță.

Ca strălucirea ochilor tăi limpezi,Poveste nu-i mai jalnic povestită,Tu ești din leagăn soră cu sfiala,Pe buza ta n-a tremurat ispită.Cununa ta de zile și de visuriAu împletit-o rele ursitoare,Ca fruntea ta nu-i frunte de zăpadă,Și mână nu-i atâtea știutoare.

Moșnegi, ceteți ai cărților din strană,Din graiul tău culeg învățătură,E scrisă parcă-n zâmbetele taleSeninătatea slovei din scriptură.În barba lor, căruntă ca amurgul,Ei strâng prinosul lacrimilor sfinte,Căci văd aievea întrupat ceaslovulÎn vorba ta domoală și cuminte.

La tine vin nevestele să-și plângăFeciorii duși în slujbă la-mpăratul,Și tu ascunzi o lacrimă-ntre slove,În alte țări când le trimiți oftatul...Și fete vin, să le-nflorești altița,La pragul tău e plină ulicioara,Și fetele își șopotesc în taină:"Ce mâini frumoase are domnișoara!"

...Așa, grijind copiii altor mame,Te stingi zâmbind în calea ta, fecioară,Iar căpătâiul somnului tău vitregDe-un vis deșert zadarnic se-nfioară.Tu parc-auzi cum picură la geamuriUn ciripit de pui de rândunicăȘi-un gând răzleț îți înfierbântă tâmpla,Cu tine-adoarme-o dulce, sfântă frică.

Sfios, amurgul toamnei mohorâteÎși mișcă-ncet podoaba lui bolnavă,Ca din cădelniți fumul de tămâie,Prelung se zbate frunza din dumbravă.Tu stai în prag, și din frăgar o frunzăLa sânul tău s-a coborât să moară,Iar vântul spune crengilor plecatePovestea ta, frumoasă domnișoară...