Străinul

Era duminică-ntr-amiază,Noi stam pe prispă strânși în sfat,Când s-a ivit pe drumul țăriiUn om la marginea de sat.Din pulberea învolburatăAbia puteai să-l deslușești -Cu pașii largi grăbindu-și mersul,Venea în hainele-i nemțești...

La cruce,-n deal, noi îl văzurămCum s-a oprit deodată-n pasȘi s-a-nchinat adânc drumețulCând a făcut în drum popas.Privea-ndelung, ca dus pe gânduri,La zidul zugrăvit cu sfinți.Și sta cu capul gol străinulÎn ploaia razelor fierbinți.

Când s-a pornit încet la vale,Noi ne uitam de la zăplaz,Și nu știu, ni s-a părut nouă,Dar avea lacrimi pe obraz.Când ne-a ajuns, a dat binețe,Cu glas domol, și-apoi a statȘi ne-a-ntrebat de sănătateȘi de nevoile din sat.

Ne-a zis c-ar vrea la sfânta slujbăSă vie-alăturea cu noi,Și s-a uitat cu-atâta jaleCând a trecut un car cu boi.Iar la vecernie drumețulStătea cucernic și supus,Și-a sărutat duios icoanaCu răstignirea lui Isus.

Când a plecat, ne-a spus povețeCu grai înduioșat și blând,Și ne-ncălzea atâta-n suflet,Că lăcrimam toți ascultând.Spunea că nu-i păcat mai mareDecât să-ți lepezi legea taȘi, vezi, îi tremura cuvântulPe buze, când ne cuvânta!

Apoi s-a dus... Ne era jaleCând s-a pornit la drum, pe grui...Dar uite,-n țintirim, pe noapte,Spun că văzură umbra lui.De-atunci tot despre el ni-e vorbaȘi-atât am vrea cu toți să știm:Anume lângă care cruceA-ngenuncheat în țintirim...