Profetul

Am fost proroc, pe drumul din pustie,Când zilele mureau, nemângâiete...Am fost proroc, izvor de apă vie,Toți m-ați băut, de friguri și de sete.

Un vaier surd din veacuri depărtateVenea la mine-n noapte să mă cheme,Și mă găsea cu buze-nfrigurateDin plânsul vostru împletind blesteme.

Iloți flămânzi de pâine și de soare,În carnea mea eu v-am dospit fiorul,Și despicând a vremilor vâltoare,Prin graiul meu vorbea Mântuitorul.

Însângerat v-am răscolit cărareCu inima, cu pumnul și cu dinții,M-am îmbrăcat în neguri și pierzare,Ca să vă dau limanul biruinții...

Când valul meu s-a revărsat pe ulițiO clip-abia, din larga lui năvală,Din mii de guri, din strigăte și suliți,I-am auzit cântarea triumfală.

O zgură neagră i-a rămas în urmă.Ce mic e azi alaiul tuturora!Străină mi-e biruitoarea turmăCu tot noroiul unde-și joacă hora.

Un chiot strâmb îmi urlă la fereastră,Norocul lui mă mustră și mă doare.Nu-i visul meu în fericirea voastră,Eu am vestit o altă sărbătoare.

Mă-ntorc din nou spre culmi de-odinioară,Ca să nu-mi sfarm o sfântă profeție,Cu ce mai am din vechea mea comoară,Lăsați-mă să plec iar în pustie...