Oltul
Mult iscusita vremii slovăNu spune clipa milostivăCe ne-a-nfrățit pe veci necazulȘi veselia deopotrivă...Mărită fie dimineațaCe-a săvârșit a noastră nuntă,Bătrâne Olt! - cu buza arsăÎți sărutăm unda căruntă.
În cetățuia ta de apăDorm cântecele noastre toateȘi fierbe tăinuita jaleA visurilor sfărâmate.Tu împletești în curcubeieComoara lacrimilor noastre,Și cel mai scump nisip tu-l duciÎn vadul Dunării albastre.
La sânul tău vin, în amurguri,Sfioase, fetele fecioare,Și dimineața vin nevesteCu șorțul prins în cingătoare -Și vin păstori cu gluga albă,Din fluier povestindu-și dorul -Și câte cântece și lacrimiNu duce valul, călătorul...
Drumeț, bătut de gânduri multe,Ne lași atât de greu pe noi,Îmbrățișându-ne câmpia,Te uiți adesea înapoi.Așa domol te poartă firea,Căci duce unda-ți gânditoare:Durerea unui neam ce-așteaptăDe mult o dreaptă sărbătoare.
Demult, în vremi mai mari la suflet,Erai și tu haiduc, moșnege,Când domni vicleni jurau pe spadăSă sfarme sfânta noastră lege;Tu, frate plânsetelor noastreȘi răzvrătirii noastre frate,Urlai tăriilor amarulMâniei tale-nfricoșate.
Cum tresăreau încremenite,În jocurile lor buiestre,Oștiri cu coifuri de aramăȘi roibi cu aur pe căpestreCând la strigarea ta de tatăGrăbeau din codri la poiene,Strângând săcuri a subțioară,Feciorii mândrei Cosânzene.
Zdrobită-n praf, murea arama,Și codrul chiotea, viteazul;Iar tu, frăține, mare meșter,Biruitor frângeai zăgazulȘi,-mbujorându-te la față,Treceai prin văile afunde,Încovoindu-ți îndărătnicMărețul tău grumaz de unde.
Slăvite fărmituri a vremii,De mult v-am îngropat văleatul...Neputincios pari și tu astăzi -Te-a-ncins cu lanțuri împăratul.Ca unda ta strivită, gememȘi noi, tovarășii tăi buni,Dar de ne-om prăpădi cu toții,Tu, Oltule, să ne răzbuni!
Să verși păgân potop de apăPe șesul holdelor de aur;Să piară glia care poartăÎnstrăinatul nost' tezaur;Țărâna trupurilor noastreS-o scurmi de unde ne-ngroparăȘi să-ți aduni apele toate -Să ne mutăm în altă țară!
Despre poezie
Oltul deschide, alături de Rugăciune, volumul de debut al lui Goga, Poezii (1905), și este poemul care i-a dat Transilvaniei un râu-simbol. Bătrânul Olt, cu „unda căruntă”, este martorul și fratele oamenilor de pe malurile lui: în „cetățuia” lui de apă dorm cântecele și „tăinuita jale” a visurilor lor sfărâmate, la el vin fetele, nevestele și păstorii, iar valul lui duce în Dunăre lacrimile tuturor.
În partea a doua, poetul îl amintește pe Olt „haiduc”, tovarăș al răzvrătirilor de odinioară, și îl vede astăzi „încins cu lanțuri” de împărat, ca și neamul lui. Finalul răsturnă imnul în blestem: dacă ai lui vor pieri, Oltul să răzbune, să înece holdele înstrăinate, să scurme țărâna morților și să-și adune apele „să ne mutăm în altă țară”. Este expresia cea mai violentă a „pătimirii” din poezia lui Goga, într-un ritm de baladă populară.