Sentinela română

I

Românul nu piere.

Din vârful Carpaților,Din desimea brazilor,Repezit-am ochii meiCa doi vulturi sprinteneiPe cea vale adâncităȘi cu flori acoperită,Ce se-ntinde ca o ceațăPân' în Dunărea măreațăȘi de-acolo-n depărtarePân' în Nistru, pân' în Mare.Iar pe cel amar pustiuCu văzutul ce-ntâlnii?Întâlnii viteaz oștean,Purtând semne de roman,Falnic, tare ca un leuȘi cu chip frumos de zeu.Brațu-i stâng era-ncordatSub un scut de fier săpatCe ca soarele soreaȘi pe care se zăreaO lupoaică argintieCe părea a fi chiar vie,Și sub fiară doi copiiCe păreau a fi chiar vii.Mâna-i dreaptă ținea pală;Iar pe cap purta cu falăCoif de aur lucitor,Ca un zeu nemuritor.Cel viteaz era călarePe-un cal alb în nemișcare,Și, ca dânsul, neclintitSta, privind spre răsărit.Numai ochii săi mișca,Vulturește-i alerga,Pe cea zare cenușie,Lungă, tainică, pustie,Unde, ca prin vis trecândS-auzea din când în cândVuiet surd, grozave șoapteCe veneau din miazănoapte,Zgomot lung, înădușitCe venea din răsărit.

Iarba nu se clătina,Frunza nu se legăna.Pasărea la munți zbura,Fiara-n codri tremura,Căci prin lumea spăimântatăÎn uimire cufundată,Treceau reci fiori de moarte,Presimpri de rele soarte!Iar pe cer un vultur mare,Făcând cercuri de zburare,Se vedea plutind cu fală,Și-n rotirea-i triumfalăTinea ochiul său mărețPe viteazul călăreț.

- Cine ești? de unde ești?Pe la noi ce rătăcești? -- Sunt roman și sunt oșteanDe-a-mpăratului Traian!Maica Roma cea bătrânăMi-a pus arma asta-n mânăȘi mi-a zis cu glasul său:Fiiul meu, alesul meu!Tu, din toți ai mei copiiCel mai tare-n vitejii!Mergi în Dacia, grăbește,Pe barbari de-i risipește,Ș-apoi vecinic priveghează,Sentinelă mult vetează,Și te-aține la hotareCă s-aud în depărtareRăsunând dușmane pasuri,Menintând barbare glasuri...

Venit-am și am învins!Pe barbari pe toți i-am stins,Și pe țărmurile lorAcum, domn stăpânitor,Aștept oardele avane,Aștept limbile dușmaneCare vin din răsăritCa potop nemărginitSă cuprindă, să îneceTot pământul unde-or trece!- O! viteze neferice,Ai să pieri în câmpi aice!

- Eu să pier, eu?... niciodată!Vie-o lume încruntată.Vie valuri mari de foc...Nici că m-or clinti din loc.Tot ce-i verde s-a usca,Râurile vor seca,Și pustiul tot mereuS-a lăți-mprejurul meu,Dar eu vecinic în picioarePrintre valuri arzătoareVoi lupta, lupta-voi foarteFăr-a fi atins de moarte,Căci român sunt în putere,Și românu-n veci nu piere!

II

Apa trece, pietrele rămân.

Abie zice, și deodatăFulgeră-n cer o săgeată,Vâjâie, vine, loveșteScutul care zângăneșteȘ-o respinge,- o zvârle josCa pe-un șarpe veninos.După dânsa-n depărtare,Colo-n fund, în fund la zare,Se ivește-un negru norPlin de zgomot sunătorCe tot vine, ce tot creșteȘi pe câmpuri se lățeșteCât e zare de zăritÎntre nord și răsărit!

- Sentinelă, priveghează,Norul crunt înaintează,Sentinelă! te arată,Norul crunt se sparge!... IatăIată oardele avane,Iată limbile dușmaneDe gepizi și de bulgari,De lombarzi și de avari!Vin și hunii, vin și goții,Vin potop, potop cu toțiiPe cai iuți ca rândunele,Fără frâie, fără șele,Cai sirepi ce fug ca vântulDe cutremură pământul!Mulți sunt ca nisipul mării,Mulți ca ghearele mustrăriiÎntr-un suflet păcătos,Într-un cuget sângeros!...Sai, române, pe omor,Fă-te fulger răzbitor,Fă-te Dunăre turbată,Fă-te soartă ne-mpăcată,Căci potopul iată-1 vineȘi-i amar, amar de tine!

- Vie!...Ca o stâncă naltăCe din vârf de munte saltă,Tună, se rostogolește,Cade, rumpe și zdrobeșteCodrii vechi din a sa calePân' în fund, în fund devale!Astfel crunt ostașul meuÎși izbește calul săuPeste codrii mișcătoriDe barbari năvălitori.El îi sparge, și-i răzbește,Snopuri, snopuri îi cosește,Și-i înfrânge, și-i respinge,Și-i alungă, și-i învinge!Calu-i turbă, mușcă, sare,Nechezând cu înfocare,Calcă trupuri sub picioare,Sfarmă arme sunătoareȘi cu greu în sânge-noată,Și mereu se-ndeasă-n gloată.Crunt război! privire cruntă!Fiul Romei se încruntă...Fulgeri ies din ochii săi!Fulgeră mii de scânteiDintr-a armelor ciocniriȘi lucioase zângăniri.Zbor topoarele-aruncate,Zbârnâie-arcele-ncordateȘi săgețile ușoareNourează mândrul soareCaii saltă și nechează,Lupta urlă, se-ncleșteazăȘi barbarii toți grămadăMorții crude se dau pradă!Zece cad, o sută mor,Sute vin în locul lor!Mii întregi se risipesc,Alte mii în loc sosesc!Dar viteazul cu-a sa palăFace drum printre năvală,Și pătrunde prin săgeți,Că-i român cu șapte vieți!În zadar hidra turbează,Trupu-i groaznic încordează,Geme, urlă și crâșneșteȘi-mprejur se-ncolăcește.Fiul Romei se aprinde,Hidra-n mâine-i o cuprindeȘ-o sugrumă, și o sfarmă,Ș-o învinge, și o darmă!...Fug gepizii, fug bulgarii,Și lombarzii, și avarii,Fug și hunii, fug și goții,Fug potop, potop cu toții,Și se duc, se duc ca vântulAsurzind întreg pământulDe-a lor urlete barbare,De-a lor vaiete amare!

III

Roma, Roma nu mai este.

Unde-s oardele avane?Unde-s limbile dușmane?Au pierit, s-au stins din fațăPrecum toamna-n dimineață,Se topesc, se sting la soareNegurile-otrăvitoare!Cu ce vifor de urgieNăvăliră-n Românie!Cum veniră de turbați,Ca balauri încruntați,Cu o falcă-n cerul sfântȘi cu alta pe pământ!Dar s-au dus cum n-au venitÎn pustiul lor cumplit,Părăsind în urma lorCâmpul luptei de omor!Lat e câmpul celei lupte,Lat și plin de arme rupte,Plin de trupuri fărâmateCare zac grămezi culcate,Plin de sânge ce-1 păteazăȘi văzduhul aburează!Unde sunt atâtea vieți,Unde-s ochii îndrăzneți?Moartea rece le-a cuprins,Într-o clipă ea le-a stins,Și pe câmpul cel de moarte,Crunt locaș de rele soarte,S-a lăsat acum deodatăO tăcere-nfricoșată!Numai când, din vreme-n vreme,Se aude-un glas ce geme,O jelire-ntristătoare,Un suspin de om ce moare,Sau nechezul durerosUnui cal răsturnat jos,Care cheamă ne-ncetatPe stăpânu-i jos culcat.

Soarele își schimbă locul!Și apune roș ca focul,Intinzând pe cea câmpieO văpseală purpurieCa un sângeros veșmântPeste-un lung și trist mormânt!Iar în naltul cerului,Deasupra mormântului,Țipă vulturul cu falăȘi-n rotirea-i triumfalăIncunună cu-al său zborPe viteazu-nvingător.

Să trăiești, ostaș romane,Stâlp al lumii apusane!Tu cu pieptu-ți ai opritValul crunt din răsărit,Și cu brațul tău armatPasul soartei 1-ai schimbat!Dar ce zic!... un fior recePrin a lumii vine trece,Căci deodat-un glas prin lume,Fără seamăn, fără nume,Sună, duce-o neagră veste:Roma, Roma nu mai este!...

Zis-a glasul, un răsunetLung răspunde ca un tunet,Și a Romei vultur falnicCade, dând un țipăt jalnic!Zis-a glasul, și cu jalePlângând soarta mumei sale,Fiul Romei cei bătrâneScapă armele din mâine,Pleacă fruntea și-n durereMoartea cheamă, moarte cere!

Iară calu-i frățior,Nechezând încetișor,Câmpul luptei părăseșteȘi spre munți încet pornește,Ducând lin și nesimțitPe stăpânul lui iubit...Ei se duc în tristă caleȘi pe urma lor devaleCade-o noapte-ntunecoasă,Noapte oarbă, fioroasăCa fundul pământului,Ca taina mormântului!Și sub neagra sa aripăSe șterg toate într-o clipăCum se șterge de ușorVisul cel amăgitor,Și ca suvenirul sfântCelor care nu mai sunt!...