Sergentul

Pe drumul de costișe ce duce la VasluiVenea un om, cu jale zicând în gândul lui:"Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă...Aș vrea să zbor, și rana din pulpă nu mă lasă!"Și bietul om, slab, palid, având sumanul ruptȘi o cămașă ruptă bucăți pe dedesupt,Pășea trăgând piciorul încet, dar pe-a lui fațăZbura ca o lumină de glorie mareață,Și-n ochii lui de vultur adânci, vioi și mariTreceau lucioase umbre de eroi legendari.Opinca-i era spartă, căciula desfundată,Dar fruntea lui de raze părea încoronată.Calică-i era haina, dar străluceau pe eaȘi crucea "Sfântul Gheorghe" ș-a "României Stea".Românul venea singur pe drumul plin de soare,Când iată că aude fanfare sunătoareȘi vede nu departe în fața lui venindUn corp de oaste mândră în aur strălucind.Erau trei batalioane de garda-mpărăteascăMergând voios la Plevna cu dor s-o cucerească.În frunte-i colonelul semet, pe calu-i pag,La bravii săi tovarăși privea ades cu drag,Și inima în pieptu-i bătea cu foc, deșteaptă,Căci el visa, privindu-i, la lupta ce-i așteaptă.Deodat' el dă cu ochii de searbădul românCe stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrân,Și mult se minunează, și nici că-i vine-a credeCând crucea "Sfântul Gheorghe" pe sânul lui o vedeȘ-oprește regimentul, iar bravul colonelSe-nchină la drumețul, s-apropie de elȘi-i zice cu blândețe: "De unde vii, străine?""Vin tocmai de la Plevna." "Cum e acolo?" "Bine.""Dar aste decorații cum, cine ți le-a dat?""Chiar domnitorul nostru ș-al vostru împărat.""Dar pentru care fapte?" "Știu eu?... Cică drept platăCă am luat eu steagul reduței... și pe datăCu el, străpunși de glonțuri, ne-am prăbușit în șant...""Dar ce rang ai, voinice?" "Am rang... de dorobanț!"Atunce colonelul, dând mâna cu sergentul,Se-ntoarce, dă un ordin... Pe loc, tot regimentulSe-nșiră, poartă arma, salută cu onorRomânul care pleacă trăgând al lui picior.