Muntele de foc

Pe cei munți pustii, sălbatici,Din Lombardo-Veneție,Unde noaptea în orgieS-adun demonii lunatici,

Hoți de moarte doisprezeceStau în rond sub vântul receCare șuieră și trece!

Focul cerului s-aprinde,Urmărit de groaznic tunet,Și al munților răsunetPrintre văi adânci se-ntinde.

Hoții râd cu voie bună.Șeful lor, purtând cunună,Cântă astfel în furtună:

"Varsă-n cupa mea de aurAcest vin ce desfateazăȘi mă-mbată, mă turbează,Ca sângele roș pe taur.

Toarnă, drege tot aice,Și când eu destul voi zie,Pe-al meu cap trămetul pice!

Beți, voinici, până la moarte!În ceas vesel de plăcereSă uităm orice durere,Orice chin a relei soarte.

Beți, copii, toți după mineȘi-nchinați cupele plineIra fulgerelor lumine!

Vântul bate, cerul tună,Munții urlă, Satan râde,Iadul vesel se deschideȘi cu noi cântă-mpreună.

Pe când lumea se-ngrozește,Omul brav benchetuieșteȘ-al lui suflet se-ntărește!

Tremure-se tot în lumeCât va fierbe sânge-n mine!Facă-și cruce și se-nchineCel ce-aude de-al meu nume.

Eu sunt brațul care frânge!Eu sunt ochiul ce nu plânge!Eu sunt gura ce bea sânge!"

Abia zice, și deodatăCade hoțul de pe munte,Fulgerat, lovit în frunteDe a cerului săgeată!...

De-atunci mii de focurele,Limbi de pară albăstrele,Ard pe locurile-acele!