Miezul iernii
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoarePare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteiosCa înaltele coloane unui templu maiestos,Și pe ele se așează bolta cerului senină,Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintiiÎn nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.Munții sunt a lui altare, codrii - organe sonoareUnde crivățul pătrunde, scoțând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viață, fără glas;Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă - nici un pas;Dar ce văd?... în raza lunii o fantasmă se arată...E un lup ce se alungă după prada-i spăimântată!
Despre poezie
Miezul iernii face parte din ciclul Pasteluri, pe care Alecsandri l-a publicat în Convorbiri literare între 1868 și 1869, scriindu-l la Mircești, în iernile petrecute la conac. Numele ciclului vine din pictură: fiecare poezie e un tablou al unui anotimp, al unei munci sau al unui ceas al zilei de la țară, în strofe de patru versuri lungi, cu ritm larg și rime împerecheate.
Aici gerul preface lumea într-un templu: fumurile satului sunt „coloane”, bolta cerului se așază pe ele, luna „își aprinde farul tainic de lumină”, munții sunt altare, iar codrii „organe sonoare” în care cântă crivățul. Măreția înghețată a peisajului e spartă abia în ultimul vers de o singură mișcare, lupul care „se alungă după prada-i spăimântată”, procedeu pe care Alecsandri îl folosește în multe pasteluri: un tablou nemișcat, în care intră deodată viața.