Fântâna

Pe cărarea înflorită, care duce la fântână,În ștergar și în catrintă, merge-o sprintenă română;Ea la brâu-i poartă furcă și la sân un pruncușor,Cu gurita lui lipită de al laptelui izvor.

Nevăstuica trece iute, torcând lâna din fuioareȘi sucind fusul vârtelnic ce-o atinge la picioare.Păsărelele-mprejuru-i zbor voioase și cântând,Ea zâmbește și tot merge, pruncușoru-i sărutând.

Iată,-ajunge la fântână, ș-acolo se întâlneșteC-un drumeț din lumea-ntreagă, care lung la ea privește,Apoi cumpăna o pleacă, apoi scoate la luminăȘi vecinei sale-ntinde o cofiță, albă, plină.

Româncuța multumește, suflă-ncet peste cofițăȘi cu apa ne-ncepută udă rumena-i guriță;Iar drumețul după dânsa bea, fugarul își adapăȘi se jură că pe lume nu-i așa de dulce apă.