Baba Cloanța

Șede baba pe călcâieÎn tufărul cel uscat,Și tot cată ne-ncetatCând la luna cea bălaie,Când la focul cel din sat.

Și tot toarce cloanța, toarce,Din măsele clănțănindȘi din degete plesnind.Fusu-i repede se-ntoarce,Iute-n aer sfârâind.

"Fugi, Urâte! baba zice,Peste codrul cel frunzos,În pustiu întunecos!Fugi, s-alerge-acum aiceDragul mândrei, Făt-Frumos.

De-a veni el după mineSă-1 iubesc eu, numai eu,Dare-ar Domnul-DumnezeuSă-i se-ntoarcă tot în bine,Cum se-ntoarce fusul meu!

Iar de n-a vrea ca să vie,Dare-ar Duhul necuratSă fie-n veci fermecatȘi de-a Iadului urgieVecinic să fie-alungat!

În cap ochii să-i se-ntoarcăȘi să-i fie graiul prins,Iar Satan, c-un fier aprins,Din piept inima să-i stoarcăȘi s-o ardă-n foc nestins!

Fiară-Verde să-1 goneascăCât va fi câmp de gonitȘi lumină de zărit.Noaptea încă să-1 munceascăSânge-Roș și Hraconit!"

Toarce baba, mai turbată!Fusu-i zboară nevăzut,Căci o stea lungă-a căzut,Pe lună s-a pus o patâȘi-n sat focul a scăzut:

"Dragă puiule, băiete,Trage-ți mâna din cel jocCe se-ntoarce lângă foc,Ș-ochii de la cele fete,Cu ochi mari, făr' de noroc.

Vin' la mine, voinicele,Că eu noaptea ți-oi cânta,Ca pe-o floare te-oi căta,De deochi, de soarte rele,Și de șerpi te-oi descânta.

Vai! din ziua cea de varăCând, prin luncă rătăcit,Cântai Doina de iubit,Cu-a mea inimă amarăSufletu-mi s-a învrăjbit!

Adă-mi fața ta voioasăȘ-ai tăi ochi de dezmierdat,Că mă jur în ceas curatSă-ți torc haine de mătasă,Haine mândre de-mpărat.

Vârcolacul se lățeșteSus, pe lună, ca un nor,Vin' ca pasărea-ntr-un zborPân' ce viața-mi se sfârșeșteCa și lâna din fuior."

Baba Cloanța geme, plânge,Căci fuiorul s-a sfârșit,Iar voinicul n-a venit!Mâinile cumplit își frânge,Crunt strigând spre răsărit:

"Sai din hău făr' de luminăTu, al cerului dușman!Tu, ce-n veacuri schimbi un anPentr-un suflet ce suspină,Duhul răului, Satan!

Tu, ce stingi cu-a ta aripăCandela de pe mormânt,Unde zac moaște de sfânt,Când înconjuri într-o clipăDe trei ori acest pământ!

Vin' ca-n ceasul de urgieCând zbori noaptea blestemând,Ca să-mi faci tu pe-al meu gândCă de-acum pe vecinicieTie sufletul îmi vând!"

Abia zice, și deodatâValea, muntele vuiesc,În nori corbii croncăiesc,Și pe-o creangă ridicatâDoi ochi dușmani strălucesc!

"Eu pe mândru-ți 1-oi aduce(Zbiară-un glas ce dă fiori),Printre șerpi și printre flori,La cea baltâ de mă-i duceȘi-mprejuru-i de trei ori!"

Baba Cloanța se porneșteFără grijă de păcat,Cu Satan încălecat,Ce din dinți grozav scrâșneșteȘi tot blestemă turbat.

Saltă baba, fuge, zboarăCu sufletul după dor,Ca o buhnă la izvor,Și-n urmă-i se desfășoarăToată lâna din fuior.

Fuge baba despletită,Ca vârtejul fioros,Sus, pe malul lunecos,Și-n tăcerea adâncităSatan urlă furios.

Mii de duhuri ies la lună,Printre papură zburând,Și urmează șuierind,Baba Cloanță cea nebunăCare-aleargă descântând.

Codrul sună, clocoteșteDe-un lung hohot pân' în fund.Valea, dealul îi răspundPrin alt hohot ce-ngrozește,Dar pe dânsa n-o pătrund!

Ea n-aude, nici nu vede,Ci tot fuge ne-ncetat,Ca un duh înspăimântat,Căci Satana o repedeCătre țelul depărtat.

Zece pasuri încă grele...Mândrul că și-a dezmierda,Ca pe-o floare 1-a căta,De deochi, de soarte releȘi de șerpi 1-a descânta.

Doi pași încă... Vai! în luncȚipă cocoșul trezit;Iar Satan afurisitCu-a sa jertfă se aruncăÎn băltoiul mucezit!

Zbucnind apa-n nalte valuri,Mult în urmă clocoti,În mari cercuri se-nvârti,Și de trestii, și de maluriMult cu vuiet se izbi.

Iară-n urmă liniștităDulce unda-și alina,Și în taină legănaFața lunii înălbităCe cu ziua se-ngâna...

Când pe malu-i trece noapteaCălătorul șuierândPrintre papuri când și cândEl aude triste șoapteȘ-un glas jalnic suspinând:

"Vin' la mine, voinicele,Că eu noaptea ți-oi cânta,Ca pe-o floare te-oi căta,De deochi, de soarte releȘi de șerpi te-oi descânta!"