Povestea căprarului

Când ne-au respins de la movilă,Căzurăm mulți pe-aceste lunci.Și-ntreg un regiment atunci,De ce-a văzut, a plâns de milă.

În șiruri strânse și-mproșcândNecontenit cu foc mulțimea,Se da-ndărăt dorobănțimea,Loc turcilor pe șes făcând.

Curgea și mult și iute focul,Iar între-ai noștri și vrăjmașiErau cel mult optzeci de pași -Dar noi lăsam cu palma locul.

Și, iată-n urma tuturor.Un biet căprar, având un frateUcis, s-opri să-l ieie-n spate,Și-apoi spre șir porni cu zor.

Dar, lunecând pe iarba udăFiind și slab, căzu-n curând,Iar noi strigam să intre-n rând;El a rămas nevrând s-audă.

La ochi cu pușca l-am văzut,Îngenuncheat acolo-n cale,Trăgând spre-arapii ce din valeVeneau mereu. O, n-am crezut

Că omul în mânie poateS-azvârl-așa de mult omor,Că plumbii-n deznădejdea lorCurg râu! Dar azi le cred pe toate.

Iar noi ne-ndepărtam mereu,Și i-am strigat de-a multa oarăCă e nebun, că stă să moară,Și că-i păcat de Dumnezeu.

Nevrând să-l lase pe câmpie,Și să-l aducă neputând,El sta cu mortul, dus de-un gând:Străjer răzbunător să-i fie!

Dar turcii vin, tot vin, un roi,Și tot mai larg li-e-n urmă pasul -Acum nici nu ne-aude glasul,Acum el e pierdut de noi.

Treizeci de pași mai au nizamii,Au cincisprezece, zece-acum -Și-aștepți pe-ai tăi, plângând pe drum,Tu, suflet pustiit al mamii!

Dar iată-l, cade! L-a lovitPesemne-un plumb din multa ploaie;Pe spate-acum murind se-ndoaie,Dar l-am văzut cum s-a-nvârtitSpre frate-său, căzând deodatăCu fața-n jos, părând c-ar vraSă-l apere pe mort așa -Și-atunci coloana-naintatăA turcilor, sosind povoi,I-a și cuprins, urmându-și goana,Și i-a-necat apoi coloanaȘi nu i-am mai văzut apoi.

Înfiorat și-acum îmi bateCu jale inima, când scriu:Strivit de turci, să mori de viu,Veghind la capul unui frate!

Când ne-am retras pe-acele lunci,Respinși de turci de la movilă,Un regiment întreg, de milă,A plâns de ce-a văzut atunci!