Autori
Autori

Nunta Zamfirei

de George Coșbuc

E lung pământul, ba e lat,Dar ca Săgeată de bogatNici astăzi domn pe lume nu-i,Și-avea o fată, - fata lui -Icoană-ntr-un altar s-o puiLa închinat.

Și dac-a fost pețită des,E lucru tare cu-nțeles,Dar dintr-al prinților șirag,Câți au trecut al casei prag,De bună seamă cel mai dragA fost ales.

El, cel mai drag! El a venitDintr-un afund de Răsărit,Un prinț frumos și tinerel,Și fata s-a-ndrăgit de el.Că doară tocmai ViorelI-a fost menit.

Și s-a pornit apoi cuvânt!Și patru margini de pământCe strimte-au fost în largul lor,Când a pornit s-alerge-n zborAcest cuvânt mai călătorDecât un vânt!

Ca ieri, cuvântul din veciniS-a dus ca astăzi prin străini,Lăsând pe toți, din cât afundO mie de crăimi ascund,Toți craii multului rotundDe veste plini.

Și-atunci din tron s-a ridicatUn împărat după-mpăratȘi regii-n purpur s-au încins,Și doamnele grăbit au prinsSă se gătească dinadins,Ca niciodat'.

Iar când a fost de s-a-mplinitAjunul zilei de nuntit,Din munți și văi, de peste mări,Din larg cuprins de multe zări,Nuntași din nouăzeci de țăriS-au răscolit.

De cum a dat în fapt de zoriVeneau cu fete și fecioriTrăsnind rădvanele de crai,Pe netede poteci de plai:La tot rădvanul patru cai,Ba patru sori.

Din fundul lumii, mai din sus,Și din Zorit, și din Apus,Din cât loc poți gândind să bațiVenit-au roiuri de-mpărațiCu stemă-n frunte și-mbrăcațiCum astăzi nu-s.

Sosit era bătrânul GruiCu Sanda și Rusanda lui,Și Ținteș, cel cu trainic rost,Cu Lia lui sosit a fost,Și Bardeș cel cu adăpostPrin munți sâlhui.

Și alții, Doamne! Drag alintDe trupuri prinse-n mărgărint!Ce fete dragi! Dar ce comoriPe rochii lungi țesute-n flori!Iar hainele de pe fecioriSclipeau de-argint.

Voinicii cai spumau în salt;Și-n creasta coifului înaltPrin vulturi vântul viu vuia,Vrun prinț mai tânăr când treceaC-un braț în șold și pe prăseaCu celălalt.

Iar mai spre-amiazi, din depărtăriVăzutu-s-a crescând în zăriRădvan cu mire, cu nănași,Cu socri mari și cu nuntași,Și nouăzeci de feciorașiVeneau călări.

Și ca la mândre nunți de craiIeșit-a-n cale-ales alaiDe sfetnici mulți și mult poporCu muzici multe-n fruntea lor;Și drumul tot era covorDe flori de mai.

Iar când alaiul s-a opritȘi Paltin-crai a stărostitA prins să sune sunet viuDe treasc și trâmbiți și de chiu -Dar ce scriu eu? Oricum să scriuE nemplinit!

Și-atunci de peste larg pridvor,Din dalb iatac de foișorIeși Zamfira-n mers isteț,Frumoasă ca un gând răzleț,Cu trupul nalt, cu părul creț,Cu pas ușor.

Un trandafir în văi părea;Mlădiul trup i-l încingeaUn brâu de-argint, dar toată-n totFrumoasă cât eu nici nu potO mai frumoasă să-mi socotCu mintea mea.

Și ea mergând spre Viorel,De mână când a prins-o el,Roșind s-a zăpăcit de drag, -Vătavul a dat semn din steagȘi atunci porniră toți șireagÎncetinel.

Și-n vremea cât s-au cununatS-a-ntins poporul adunatSă joace-n drum după tilinci:Feciori, la zece fete, cinci,Cu zdrângăneii la opinciCa-n port de sat.

Trei pași la stânga linișorȘi alți trei pași la dreapta lor;Se prind de mâini și se desprind,S-adună cerc și iar se-ntind,Și bat pământul tropotindÎn tact ușor.

Iar la ospăț! Un râu de vin!Mai un hotar tot a fost plinDe mese, și tot oaspeți rari,Tot crai și tot crăiese mari,Alăturea cu ghinărariDe neam străin.

A fost atâta chiu și cântCum nu s-a pomenit cuvânt!Și soarele mirat sta-n loc,Că l-a ajuns și-acest noroc,Să vadă el atâta jocP-acest pământ!

De-ai fi văzut cum au jucatCopilele de împărat,Frumoase toate și întrulpi,Cu ochi șireți ca cei de vulpi,Cu rochii scurte până-n pulpi,Cu păr buclat.

Și principi falnici și-ndrăzneți,De-al căror buzdugan istețPerit-au zmei din iaduri scoși!De-ai fi văzut jucând voioșiȘi feți-voinici, și feți-frumoși,Și logofeți.

Ba Peneș-împărat, văzândPe Barbă-Cot, piticul, stândPe-un gard de-alături privitor,L-a pus la joc! Și-ntre poporSărea piticu-ntr-un piciorDe nu-și da rând!

Sunt grei bătrânii de pornit,Dar de-i pornești, sunt grei de-oprit!Și s-au pornit bărboșii regiCu sfetnicii-nvechiți în legiȘi patruzeci de zile-ntregiAu tot nuntit.

Și vesel Mugur-împăratCa cel dintâi s-a ridicatȘi, cu păharul plin în mâini,Precum e felul din bătrâniLa orice chef între români,El a-nchinat.

Și-a zis: - "Cât mac e prin livezi,Atâția ani la miri urez!Și-un prinț la anul! blând și mic,Să crească mare și voinic, -Iar noi să mai jucăm un picȘi la botez!

Despre poezie

Nunta Zamfirei a apărut în 1889 în revista Tribuna din Sibiu și l-a făcut celebru pe tânărul Coșbuc: Titu Maiorescu a citit-o la Junimea, iar poetul a fost chemat la București. A fost inclusă în volumul Balade și idile (1893).

Balada povestește nunta fetei lui Săgeată, împăratul cel bogat, cu tânărul crai Viorel, și se încheie cu petrecerea de trei zile și cu urarea pe care nunul cel mare o rostește ridicând paharul. Coșbuc a alcătuit din obiceiurile de nuntă țărănești un tablou de basm, cu împărați cu nume de flori, iar strofa cu versul scurt la sfârșit dă întregului poem un ritm de joc, ca al horei descrise în el. Împreună cu Moartea lui Fulger, este una dintre cele două mari balade ale ceremoniilor vieții din opera lui.