Noi vrem pământ!
Flămând și gol, făr-adăpost,Mi-ai pus pe umeri cât ai vrut,Și m-ai scuipat și m-ai bătutȘi câine eu ți-am fost!Ciocoi pribeag, adus de vânt,De ai cu iadul legământSă-ți fim toți câini, lovește-n noi!Răbdăm poveri, răbdăm nevoiȘi ham de cai, și jug de boiDar vrem pământ!
O coajă de mălai de ieriDe-o vezi la noi tu ne-o apuci.Băieții tu-n război ni-i duci,Pe fete ni le ceri.Înjuri ce-avem noi drag și sfânt:Nici milă n-ai, nici crezământ!Flămânzi copiii-n drum ne morȘi ne sfârșim de mila lor -Dar toate le-am trăi ușorDe-ar fi pământ!
De-avem un cimitir în satNi-l faceți lan, noi, boi în jug.Și-n urma lacomului plugIes oase și-i păcat!Sunt oase dintr-al nostru os:Dar ce vă pasă! Voi ne-ați scosDin case goi, în ger și-n vânt,Ne-ați scos și morții din mormânt; -O, pentru morți și-al lor prinosNoi vrem pământ!
Și-am vrea și noi, și noi să știmCă ni-or sta oasele-ntr-un loc,Că nu-și vor bate-ai voștri jocDe noi, dacă murim.Orfani și cei ce dragi ne suntDe-ar vrea să plângă pe-un mormânt,Ei n-or ști-n care șanț zăcem,Căci nici pentr-un mormânt n-avemPământ - și noi creștini suntem!Și vrem pământ!
N-avem nici vreme de-nchinat.Căci vremea ni-e în mâni la voi;Avem un suflet încă-n noiȘi parcă l-ați uitat!Ați pus cu toții jurământSă n-avem drepturi și cuvânt;Bătăi și chinuri, când țipăm,Obezi și lanț când ne mișcăm,Și plumb când istoviți strigămCă vrem pământ!
Voi ce-aveți îngropat aici?Voi grâu? Dar noi strămoși și tațiNoi mame și surori și frați!În lături, venetici!Pământul nostru-i scump și sfânt,Că el ni-e leagăn și mormânt;Cu sânge cald l-am apărat,Și câte ape l-au udatSunt numai lacrimi ce-am vărsat -Noi vrem pământ!
N-avem puteri și chip de-acumSă mai trăim cerșind mereu,Că prea ne schingiuiesc cum vreuStăpâni luați din drum!Să nu dea Dumnezeu cel sfânt,Să vrem noi sânge, nu pământ!Când nu vom mai putea răbda,Când foamea ne va răscula,Hristoși să fiți, nu veți scăpaNici în mormânt!
Despre poezie
Poezia a apărut în 1894 în revista Vatra, pe care Coșbuc o scotea împreună cu Ioan Slavici și I. L. Caragiale, și a fost inclusă în volumul Fire de tort (1896). Este cea mai puternică poezie socială a lui Coșbuc: țăranul „flămând și gol, făr-adăpost” îi vorbește direct stăpânului, îi înșiră umilințele îndurate de el și de ai lui și îi cere, în refrenul care închide fiecare strofă, un singur lucru: pământ.
Tonul urcă de la plângere la amenințare: țăranii cer pământ pentru copiii care mor de foame, pentru morții scoși din mormânt de „lacomul plug”, pentru propriile oase, care n-au unde să stea, și, în strofa finală, îi avertizează pe stăpânii „luați din drum” că, atunci când foamea îi va răscula, nu vor scăpa „nici în mormânt”. În 1907, când satele s-au ridicat, poezia circula printre răsculați, iar autoritățile au privit-o cu suspiciune. Alături de Decebal către popor, ea arată un Coșbuc foarte diferit de poetul idilelor: un glas al revoltei țărănești, în versuri scurte, bătute ca un pumn în masă.