Moartea lui Fulger

În goana roibului un sol,Cu frâu-n dinți și-n capul gol,Răsare, crește-n zări venind,Și zările de-abia-l cuprind,Și-n urmă-i corbii croncănindAleargă stol.

El duce regelui răspunsDin tabără. Și ține-ascunsSub straiul picurând de ploiPe cel mai bun dintre eroi -Atâta semn de la război,Și-a fost de-ajuns!

Pe Fulger mort! Pe-un mal străinL-a fulgerat un braț hain!De-argint e alb frumosu-i port,Dar roș de sânge-i albul tort,Și pieptul gol al celui mortDe lănci e plin.

Sărmanul crai! Când l-a văzutȘi, când de-abia l-a cunoscut,Cu vuiet s-a izbit un pasDe spaimă-n lături și-a rămasCu pumnii strânși, fără de glas,Ca un pierdut.

Să-i moară Fulger? Poți sfărmaȘi pe-un voinic ce cutezaSă-nalțe dreapta lui de fierSă prindă fulgerul din cer?Cum pier mișeii dacă pierCei buni așa?

Dar mâne va mai fi pământ?Mai fi-vor toate câte sunt!Când n-ai de-acum să mai priveștiPe cel frumos, cum însuți ești,De dragul cui să mai trăiești,Tu soare sfânt?

Dar doamna! Suflet pustiit!Cu părul alb și despletitPrin largi iatacuri alerga,Cu hohot lung ea blestema,Și tot palatul plin eraDe plâns cumplit.

La stat și umblet slabă ce-i!Topiți sunt ochii vioreiDe-atâta vaiet nentrerupt,Și graiul stins și-obrazul suptȘi tot vestmântul doamnei ruptDe mâna ei!

- "De dorul cui și de-al cui drag,Să-mi plângă sufletul pribeag,Întreagă noaptea nedormind,Ca s-aud roibii tropotind,Să sar din pat, s-alerg în prag,Să te cuprind!

Nu-l dau din brațe nimănui!Închideți-mă-n groapa lui -Mă lași tu, Fulgere, să mor?Îți lași părinții-n plâns și dor?O, du-i cu tine, drag odor,O, du-i, o, du-i!

Ah, mamă, tu! Ce slabă ești!N-ai glas de vifor, să jelești;N-ai mâini de fier, ca fier să frângi;N-ai mări de lacrămi, mări să plângi,Nu ești de foc, la piept să-l strângi,Să-l încălzești!

Și tu, cel spre bătăi aprins,Acum ești potolit și stins!N-auzi nici trâmbițile-n văi,Nu vezi cum sar grăbiți ai tăi -Râdeai de moarte prin bătăi,Dar ea te-a-nvins.

Pe piept, colac de grâu de-un an,Și-n loc de galben buzdugan,Făclii de ceară ți-au făcutÎn dreapta cea fără temut,Și-n mâna care poartă scutȚi-au pus un ban.

Cu făclioara, pe-unde treci,Dai zare negrilor poteciÎn noaptea negrului pustiu,Iar banu-i vamă peste râu.Merinde ai colac de grâuPe-un drum de veci.

Și-ntr-un coșciug de-argint te-au pusDeplin armat, ca-n ceruri susSă fii întreg ce-ai fost mereu,Să tremure sub pasu-ți greuAlbastrul cer, la DumnezeuCând vei fi dus.

Mirați și de răsuflet goi,Văzându-ți chipul de război,Să steie îngerii-nlemnit;Și, orb de-al armelor sclipit,S-alerge soarele-napoiSpre răsărit!...

Iar când a fost la-nmormântat,Toți morții parcă s-au sculatSă-și plângă pe ortacul lor,Așa era de mult poporVenit să plângă pe-un feciorDe împărat!

Și popi, șirag, cădelnițândCeteau ectenii de comând -Și clopote, și plâns, și vai,Ș-oștenii-n șir, și pas de cai,Și sfetnici, și feciori de crai,Și nat de rând.

Și mă-sa, biata! Cum gemeaȘi blestema, și se izbeaSă sară-n groapă: - "L-au închisPe veci! Mi-a fost și mie scrisSă mă deștept plângând din vis,Din lumea mea!

Ce urmă lasă șoimii-n zbor?Ce urmă, peștii-n apa lor?Să fii cât munții de voinic,Ori cât un pumn să fii de mic,Cărarea mea și-a tuturorE tot nimic!

Că tot ce ești și tot ce poți,Părere-i tot dacă socoți -De mori târziu ori mori curând,De mori sătul, ori mori flămând,Totuna e! Și rând pe rândNe ducem toți!

Eu vreau cu Fulger să rămân!Ah, Dumnezeu, nedrept stăpân,M-a dușmănit trăind mereuȘi-a pizmuit norocul meu!E un păgân și Dumnezeu,E un păgân.

De ce să cred în el de-acum?În fața lui au toți un drum,Ori buni, ori răi, tot un mormânt!Nu-i nimeni drac și nimeni sfânt!Credința-i val, iubirea vântȘi viața fum!

Și-a fost minune ce spunea!Grăbit poporul cruci făceaDe mila ei, și sta-ngrozit. -Și-atunci un sfetnic a venitȘi-n fața doamnei s-a oprit,Privind la ea.

Un sfânt de-al cărui chip te temiAbia te-aude când îl chemi:Bătrân ca vremea, stâlp rămas,Născut cu lumea într-un ceas,El parcă-i viul parastasAl altor vremi.

Și sprijin pe toiag cătândȘi-ncet cu mâna ridicândSprâncenele, din rostu-i rar,Duios cuvintele răsar:- "Nepoată dragă! De-n zadarTe văd plângând.

De cum te zbuciumi, tu te stingiȘi inima din noi o frângi -Ne doare c-a fost scris așa,Ne dori mai rău cu jalea ta:De-aceea, doamnă, te-am rugaSă nu mai plângi.

Pe cer când soarele-i apus,De ce să plângi privind în sus?Mai bine ochii-n jos să-i pleci,Să vezi pământul pe-unde treci!El nu e mort! Trăiește-n veci,E numai dus.

N-am cap și chip pe toți să-i spuiȘi-aș spune tot ce știu, dar cui?Că de copil eu m-am luptatÎn rând cu Volbură-mpăratȘi știu pe Crivăț cel turbatCa țara lui.

Ce oameni! Ce sunt cei de-acum!Și toți s-au dus pe-același drum.Ei și-au plinit chemarea lorȘi i-am văzut murind ușor;N-a fost nici unul plângător,Că viața-i fum.

Zici fum? O, nu-i adevărat.Război e, de viteji purtat!Viața-i datorie greaȘi lașii se-ngrozesc de ea -Să aibă tot cei lași ar vreaPe neluptat.

De ce să-ntrebi viața ce-i?Așa se-ntreabă cei mișei.Cei buni n-au vreme de gânditLa moarte și la tânguit,Căci plânsu-i de nebuni scornitȘi de femei!

Trăiește-ți, doamnă, viața ta!Și-a morții lege n-o căta!Sunt crai ce schimb-a lumii sorți,Dar dacă mor, ce grijă porți?Mai simte-n urmă cinevaCă ei sunt morți?

Dar știu un lucru mai pe susDe toate câte ți le-am spus:Credința-n zilele de-apoiE singura tărie-n noi,Că multe-s tari cum credem noiȘi mâine nu-s!

Și-oricât de amărâți să fimNu-i bine să ne dezlipimDe cel ce viețile le-a dat! -O fi viața chin răbdat,Dar una știu: ea ni s-a datCa s-o trăim!

Ea n-a mai plâns, pierdut priveaLa sfetnic, lung, dar nu-l vedeaȘi n-a mai înțeles ce-a zisȘi nu vedea cum au închisSicriul alb - era un visȘi ea-l trăia.

Senini de plânset ochii ei,Vedea bărbați, vedea femei,Cu spaimă mută-n jur privea.Din mult nimic nu-nțelegea;Și să muncea să știe ce-i.Și nu putea.

I-a fulgerat deodată-n gândSă râdă, căci vedea plângândO lume-ntreagă-n rugăciuni. -"În fața unei gropi s-aduniAtâta lume de nebuni!Să mori râzând...

Și clopotele-n limba lorPlângeau cu glas tânguitor;Și-adânc, din bubuitul frântAl bulgărilor de pământ,Vorbea un glas, un cântec sfântȘi nălțător:

"Nu cerceta aceste legi,Că ești nebun când le-nțelegi!Din codru rupi o rămurea,Ce-i pasă codrului de ea!Ce-i pasă unei lumi întregiDe moartea mea!