Decebal către popor

Viața asta-i bun pierdutCând n-o trăiești cum ai fi vrut!Și-acum ar vrea un neam călăuS-arunce jug în gâtul tău:E rău destul că ne-am născut,Mai vrem și-al doilea rău?

Din zei de-am fi scoborâtori,C-o moarte tot suntem datori!Totuna e dac-ai muritFlăcău ori moș îngârbovit;Dar nu-i totuna leu să moriOri câine-nlănțuit.

Cei ce se luptă murmurând,De s-ar lupta și-n primul rând,Ei tot atât de buni ne parCa orișicare laș fugar!Murmurul, azi și orișicând,E plânset în zadar!

Iar a tăcea și lașii știu!Toți morții tac! Dar cine-i viuSă râdă! Bunii râd și cad!Să râdem, dar, viteaz răsad,Să fie-un hohotit și-un chiuDin ceruri până-n iad!

De-ar curge sângele pârău,Nebiruit e brațul tăuCând morții-n față nu tresari!Și însuți ție-un zeu îți pariCând râzi de ce se tem mai răuDușmanii tăi cei tari.

Ei sunt romani! Și ce mai sunt?Nu ei, ci de-ar veni Cel-sfânt,Zamolxe, c-un întreg poporDe zei, i-am întreba: ce vor?Și nu le-am da nici lor pământCăci ei au cerul lor!

Și-acum, bărbați, un fier și-un scut!E rău destul că ne-am născut:Dar cui i-e frică de războiE liber de-a pleca napoi,Iar cine-i vânzător vândutSă iasă dintre noi!

Eu nu mai am nimic de spus!Voi brațele jurând le-ați pusPe scut! Puterea este-n voiȘi-n zei! Dar vă gândiți, eroi,Că zeii sunt departe, sus,Dușmanii lângă noi!