Crăiasa zânelor

Orcanul însuși stă domolȘi-n gânduri dulci se pierde,Când zânele cu pieptul golRăsar pe lunca verde.Ușoare, ca de neguri, fugPrin liniștea adâncă,Obrajii lor, ca flori de rug,Sunt nesărutați încă.

Vezi tu departe-n RăsăritAprins lucind ca foculPalatul lor? ÎmprejmuitCu zid d-argint e locul:Acolo ele-n veci nu morȘi vara-n veci nu moare,Iar ele-și au crăiasa lorȘi toate sunt fecioare.

La țara lor nici zmei n-ajung!Dar într-o zi, la poartă,Bătu, de drumul greu și lung,Slăbită și mai moartă,O fată de-mpărat, cerândUn loc de mas, sărmana,Și se ruga milos de blând,- "Și cum te cheamă?î - "Anaî.

- "Eu nu pot, Ano, să-ți descui;Acest drept al meu nu e.Crăiasei noastre am să-i spuiSă vie să-ți descuie.P-un nor de aur lunecândA zânelor crăiasăVenea cu părul râurând,Râu galben de mătasă.

Crăiasa-n purpur și-n smaraldS-ascunde, nu s-ascunde,Străbați cu ochii viul caldAl formelor rotunde.Ard flacări ochii ei crăieștiCum stă la zid plecată;- "Descui. Dar eu mă tem că eștiFecior!î - "Ba nu: sunt fată!

Și dându-i zânele-adăpostTrăia cu ele soră.Dar într-o zi a fost ce-a fostCă nu s-a duc la horăȘi-având inel, ea se jucaStând singură-ntr-o vale:Pe-acolo doamna se plimbaȘi-a dat de Ana-n cale.

- "Ce ai tu, Ano?î - "Uite ce-i!Crăiasa schimbă fețe,Că n-a văzut în viața eiInel, și ce mândrețe!Din piatra tronului din raiCioplit în flori măiestre,El singur unui fiu de craiD-ajuns i-ar fi fost zestre.

- "Și cum îi zici?î - "Inel îi zic!Pe degetul sulegetAl zânei pus, pe cel mai mic,Crescut părea pe deget.- "O, dă-mi-l mie!î drăgălașSe roagă ea-mbătată.- "Ți-l dau, stăpâno, de mă lașiSă te cuprind o dată!

Crăiasa-n veselia eiCu grabă se-nvoiește:- "Mă strângi la piept, și-atâta ce-i?Și pieptul Anei crește,Și cum întinde brațul dreptMai viu îi bate pieptulȘi tremură, strângând la pieptPe doamnă-sa cu dreptul.

- "Atâta ce-i?î - "Dar m-a durut!Să nu pui mâna stângă!Și-n urmă zâna s-a zbătutCă prea mult vrea s-o strângă.Așa fac și copiii-n jocCând nu-și înțeleg vrerea,Dar zânei i-a părut d-atunciCă i-a slăbit puterea.

A doua zi, sub umbre rariDe pom cu floarea albă,Făcea, având mărgăritari,Dintr-înșii Ana salbă.Crăiasa vine iar. ZărindFrumoasa jucărie,Aprinșii-i ochi mai mult s-aprindSă aib-acea mândrie.

- "Ce-i asta?î - "Salbă!î Ard răzlețMărgeanuri roșii-n pară,Și n-ai fi dat d-ajunsul prețAl salbei, dând o țară.- "Și cui o dai tu?î pătimașZâmbind crăiasa-ngână:- "Ți-o dau și ție, de mă lașiSă te sărut, stăpână!

Pe nimeni ea n-a sărutat,Ori poate flori și fluturi,Dar pentru salbă i-ar fi datȘi-o sută de săruturi.Așa fac doi coii în joc,Când nu-nțeleg ce-i jocul,Dar zânei i-a părut d-atunciCă i-a pierit norocul.

A treia zi, privind în lacCopila, ca-n oglindă,Cerca și nu putea pe placUn brâu pe trup să-și prindă.Crăiasa vine iar. GrăbitS-a-ncins atunci crăiasa,Și cât de strâns i s-a lipitDe caldul trup mătasa!

Ea bate-n palme, vede-n lacCă strânsă-i stă mai bine;Rotunde, ca un cap de mac,Stau sânurile pline,Mai naltă pare, și-n umblatMlădie ca o vargă,Ea simte cât de rău i-a statÎn haina ei cea largă.

Și ochii-i otrăviți de dulciLa brâu sălbatici cată.- "Ți-l dau, cu tine de mă culciAlăturea o dată!- "Dar, Ano, pentru ce nu-mi ceiAltce, că am eu multe!- "Nu vreu!î Și-n urmă asta ce-i?De ce să n-o asculte?

*

Știți voi povestea, când un fiuDe împărat odată,În piept cu dor turbat de viu,S-a îmbrăcat în fată,Și-având în loc de paloș fus,Și-n loc de coif năframă,Pe pieptul tânăr el și-a pusAltiță-n loc de-aramă?

El stă pe tron, și lângă elCe trist crăiasa plânge!Cu mâna ei cea cu inelRupându-și salba, strângeGenunchii lui, ea stă-n genunchi!Și brâul și-l dezleagă,Și păru-i desfăcut mănunchiÎi umple fața-ntreagă.

- "Eu toate, toate le-am pierdut!Și Dumnezeu mă piardăDin ochii lui, că te-am crezut!El râde și-o dezmiardă:- "Acum nu-i timp să te bocești;Tu vii cu mine-acasă;Crăiasă dacă nu mai ești,Vei fi împărăteasă!