Doina

Copilo, tu ești gataDe-a pururea să plângi!Și când ești tristă, Doino,Tu inima ne-o frângi.Dar nu știu cum, e bineCând plângi, că-n urma taNoi plângem toți, și-amarulMai dulce ni-e așa.Și toate plâng cu tineȘi toate te-nțeleg,Că-n versul tău cel jalnicVorbește-un neam întreg.

Pe fete-n faptul seriiLe-ntâmpini la izvor,Tu singură stăpânăPe sufletele lor.Le-nveți ce e iubireaȘi râzi cu ochi șireți,Deodat-apoi te-ntuneciȘi cântece le-nveți:Să cânte ziua-n luncăȘi seara când se-ntorc,Când triste-n pragul tinziiStau singure și torc.

Când merg flăcăi la oasteCu lacrimi tu-i petreciȘi stai cu ei, ți-e milăSă-i lași pustii, să pleci.Cântând le-aduci aminteDe-o fată din vecini,De mame și de-ogorulUmplut acum de spini.Și când i-omoară dorulȘi-n jurul tău se strâng,Pui fluierul la gurăȘi cânți, iar dânșii plâng.

E plin de oameni câmpul,Tu, Doino,-n rând cu ei.Moșnegi și oameni tineriȘi tinere femeiAdună fânu-n stoguriȘi snop din spice fac -Din scutece copilulCând plânge-n săhăidacTe duci și-l joci pe brațeȘi-l culci apoi pe sân,Și-i cânți s-adoarmă-n umbraCăpițelor de fân.

Din văi tu vezi amurgulSpre culmi înaintând,Pe coaste-auzi pâraiePrin noapte zgomotând,Și-asculți ce spune codrulCând plânge ziua-ncetAh, toate, Doino, toateTe fac să fii poet.Și, singură cu turma,Privind pierdută-n zăriSpui munților durereaPrin jalnice cântări.

Pe deal românul arăSlăbit de-amar și frânt.Abia-și apasă fierulÎn umedul pământ.Tu-l vezi sărman, și tremuriSă-l mângâi în nevoi.Și mergi cu el alăturiCântând pe lângă boi.Iar bieții boi se uităCu milă la stăpân -Pricep și ei durereaSărmanului român.

Eu te-am văzut odatăFrumoasă ca un sfânt,În jur stăteau bătrâniiCu frunțile-n pământ.Cântai, ca-n vis, de-o lumeTrăită-ntr-alte vremi,De oameni dragi, din groapăPe nume vrând să-i chemi.Și-ncet, din vreme-n vreme,Bătrânii-n jur clipeauȘi mânecile haineiLa ochi și le puneau.

Dar iată! Cu ochi tulburiTu stai între voinici,Te văd cum juri și blestemiȘi pumnii ți-i rădici!Pribegi de bir și clacă,Copii fără noroc,Tu-i strângi în codru noapteaSub brazi pe lângă foc.Și cânți cu glas sălbatec,Și-n jur ei cântă-n corCântări întunecateCa sufletele lor.

Când știi haiduci în codruTe prinzi cu ei fărtat,Li-arăți poteci ascunse,Pe stânci le-așterni tu pat.Când pun picioru-n scară,Ții roibul lor de frâu;Grăbit, când prind ei pușca,Scoți plumbii de la brâu:Iar când ochesc, cu hohotTu râzi, căci plumbii moiS-au dus în piept de-a dreptulSpurcatului ciocoi.

Ai tăi suntem! StrăiniiTe-ar pierde de-ar putea;Dar când te-am pierde, Doino,Ai cui am rămânea?Să nu ne lași, iubito,De dragul tău trăim:Săraci suntem cu toții,Săraci, dar te iubim!Rămâi, că ne ești doamnăȘi lege-i al tău glas,Învață-ne să plângemC-atât ne-a mai rămas!