Visul lui Ștefan cel Mare
Seara răspândește umbrele-i ușoare.Și melancolia trece gânditoare.
Dar Ștefan cel Mare, rătăcit prin văi,Dintr-un corn de aur cheamă bravii săi.
Inima-i zdrobită ca a lui oștire;Țara-i întristată ca a lui gândire!
Pe un colț de piatră șade el în dor;Vântul suflă păru-i lung, fluturător.
Pentru-ntâia oară inima lui plânge!Ochii lui revarsă picături de sânge.
Acolo dă capul somnului mijindCe-i închide ochii cu-aripa-i d-argint.
Iată că-i apare o fecioară jună,Ale cărei plete strălucesc la lună,
Negre și bogate sub cununi de flori;Ochii ei asupră-i cad pătrunzători;
Cad ca două raze, dulci și călduroase,Mâna ei atinge coamele-i undoase.
- "Ce? Eroul mare, umbra a grăit,Însuși el suspină și s-a îndoit?
Înțeleg fricosul ce ascuns lovește,Robul ce sărută jugul ce-l strivește;
Dar un suflet mare, suflet de bărbat,Nu-nțeleg, o, Ștefan, cum s-a întristat!
Mergi pe a ta cale, nu sta niciodată!Urmă datoria care ți-e lăsată!
Orice-mpiedicare, stavili, vor pieri;Cu-orice-mpiedicare țar-a ta va fi!"
Pe un nor de aur zboară ea cu fală;Un parfum de roze pasul ei exală.
Ștefan se deșteaptă, șterge fața sa,Unde-o lăcrimioară dulce se scura.
Luna argintoasă râde printre nori,Dulcea filomelă cântă între flori;
Iar la focul lunii, când mi se deșteaptă,Vede-a lui oștire care îl așteaptă.
Vede căpitanii ce îl înconjorÎn tăcerea nopții le vorbește lor:
- "Fraților de arme, fala romănească!Dacă o să piară țara părintească,
Dacă-n cartea soartei este însemnatA pieri poporul cel mai lăudat,
Cel puțin atuncea piară vitejeșteRemușcând toiagul care îl lovește,
Ca un ager șarpe ce lovit și-nvins,Caută să muște cel ce l-a atins!
Astfel e românul, și-n a lui cădereCine îl rănește, după dânsul piere!
Astfel e românul, astfel să pierim,Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"
Mii de glasuri strigă... Luna bucuroasăDintr-un nor de aburi pare mai voioasă;
Stelele de aur mai cu foc lucescȘi-n adâncul nopții văile mugesc:
- "Astfel e românul, astfel să pierim,Și-n căderea noastră chiar să ne mărim!"