Groza

Galben ca făclia de galbenă cearăCe-aproape-i ardea,Pe-o scândură veche, aruncat afară,De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea;Iar după el nime, nime nu plângea!

Poporu-mprejuru-i trist, cu-nfiorare,La el se uita.Unii făceau cruce; alții, de mirare,Cu mâna la gură capul clătinaȘi-ncet, lângă dânsul, își șopteau așa

"El să fie Groza cel vestit în țarăȘi-n sânge-ncruntat!El să fie Groza, cel ce ca o fiară,Fără nici o grijă de negrul păcat,A stins zile multe și lege-a călcat!"

Un moșneag atunce, cu o barbă lungă,La Groza mergând,Scoase doi bani netezi din vechea sa pungă,Lângă mort îi puse, mâna-i sărutând,Mai facu o cruce și zise plângând:

"Oameni buni! an iarnă bordeiu-mi arsese,Și pe-un ger cumplitNevasta-mi cu pruncii pe câmp rămăsese.N-aveam nici de hrană, nici țol de-nvelit,Și nici o putere!... eram prăpădit!

Nu așteptam altâ din mila cereascăDecât a muri,Când creștinul ăsta, Domnu-1 odihnească!Pe-un cal alb ca iarna în deal se iviȘ-aproape de mine calul își opri.

"Nu plânge, îmi zise, n-ai grijă, române,Fă piept bărbătesc;Na, să-ți cumperi haine, și casă, și pâine..."Și de-atunci copiii-mi ce-1 tot pomenesc,Oameni buni! de atunce în tihnă trăiesc."

Și, sărutând mortul, bătrânul moșneagOftâ și se duse cu-al său vechi toiag.Iar poporu-n zgomot strigă, plin de jale:"Dumnezeu să ierte păcatele sale!"