Toporași

Cu sacu-i plin de banalități s-a prezentatși anul ăsta zâna primăvară,cu toate-acestea noi ne-am bucuratde parcă-ar fi venit întâia oară.

Contrazicându-mă cu mine însămi și-n sfârșit,riscând să-mi stric pantofii prin noroi,m-am dus să văd ce flori au răsăritîn parcul vast și gol de lângă noi.

De mult nu mă-ncercase așa dorde viață și călcam nerăbdătoare;simțeam cum se-nfioară sub piciorpământul umed, fecundat de soare.

Copacii goi mi s-au părut încântători –Parcă-aș fi vrut să-i strâng în brațe, să-i sărut(trecusem până-atunci de-atâtea oripe lângă ei și nici nu i-am văzut)

Iar ceru-albastru, vag, nedefinit(ca rochiile care ies la spălat),cu capul dat pe spate l-am privitși l-am găsit de-a dreptul minunat.

Pe urmă-am dat de toporași lângă-un stejarerau așa de-albaștri, delicați –ca niște firmituri lăsate-n darde primăvară, printre pomi-ntunecați.

M-am aplecat cu inima bătând,dar când era să-i rup, nici eu nu știude ce și cum, dar mi-a venit în gândcă pentru ei paharu-i un sicriu.

Și m-am întors spre casă mai agale,c-o oboseală fericită-n pași,iar dacă mâinile-mi erau la fel de goale,în schimb aveam în suflet toporași.