Strofele poetului bolnav

De trupu-n care mă pândești, durere,m-aș despărți cu inima ușoară,ca să răsar într-o împrăștierede iarbă și de flori la primăvară.

I-o taină pentru ce i-a trebuitlui Dumnezeu acest clondir de sânge(dizgrațios și greu de mânuit),când gândul se putea, de-o pildă, strânge,

scânteietor, pe-aripa unui flutur,ori între două foi de trandafir,Care-s așa frumoase când se scuturpe-al straturilor verde cimitir.

De câte ori îmi simt putrezăciuneaîn care sufletul mi-ai răsădit,eu, Doamne, nu-ți contest înțelepciunea,da-mi zic c-a șasea zi ai obosit.