Mihai Viteazul și Turcii

Ostile păgîne pasă la hotare.Mihai-Vodă sade la o masă mare.Căpitanii-n juru-i beau, se veselesc,Cînd deodată-n sală intră-un sol turcesc.- Padisahul nostru m-a trimis la tineSă-i plătesti tributul ce i se cuvine !...

Mihai-Vodă tace. Oaspeti, mare-mic,Cu onor din teacă spedele-si ridic.Luna varsă raze dulci si auroase,Căpitanii-si scutur coamele pletoase.Iat-acum se scoală Doamna-i tinericăRumenă, suavă ca o zambilică.Sub hlamidă-i salta rotungioru-i sîn,Crini si garofite pe-al ei chip se-ngîn,Părul pe-a ei frunte joaca gratios,Ochii cu tristete cat-acum în jos:- Unde este timpul cel de altădatăCînd Mihai Viteazul stia să se bată ?Cela ce-n primejdii stă si se gîndesteInamicii tării jugu-i pregăteste.Pentru tron, mărire, dulcea-i sotioarăGata-i să se ducă si-n locu-i să moară !Doamne, tu ai dreptul s-o abandonezi,Dar nu ai pe-acela plîngînd ca s-o vezi.Du-te, mori in luptă, dulcele meu mire,Că de nu esti vrednic, plec la mănăstire !

Atunci Mihai-Vodă se scoală deodatăSi spre sol întoarce fata-i gîndurată:- Mergi si spune celui care te-a trimisCă Mihai Viteazul ochii n-a închis.Au voiesti pe tară biruri noi a pune ?Au vrei să iau pielea de pe Natiune ?...Padisahul vostru, fără de-ncongiorVrea să nimicească p-acest brav popor.Dar mai bine piară dacă i-a fost dat,Decît cu rusine, mic si atîrnat !

Si zicînd aceasta, ia o bardă-n mînă,Iute strînge-n juru-i armia românăSi cu ea de-a valma, făr' să zăbovească,Sfarmă si respinge armia turcească.Chiar si Sinan-Pasa, plin de umilinti,A căzut în apă si-a pierdut doi dinti.

Iar Mihai Viteazul, după două ceasuri,Naltă-o mănăstire si trei parastasuri !