Broaștele

Am ascultat din umbră cântarea lor înaltă.Buchetele de trestii dormeau cu foșnet lin.Era o lună plină în fiecare baltă,Și-n fiecare undă o piatră de rubin.

Iar nuferii, pe care lianele-i dezgroapăCând i-a-nchegat în tremur lumina unui val,Păreau luceferi galbeni, căzuți adânc în apăSă-nsemne calea lunii spre-ntunecatul mal.

Ostroave mari de umbră închipuiau corăbii,Iar papura, mișcată în treacăt de zefiri,Nălța mănunchi în aer tremurătoare săbii,Prin pânza de lumină a undelor subțiri.

Și broaștele semețe cântau cu glasuri multePe când, din înălțime, privindu-și fața-n lac,Un nour singuratic stătea uimit s-asculteCum bat ca toaca toate și-o clipă toate tac.

Se ridicau departe prelungi bătăi din palmeȘi note-adânci de flaut ieșeau de jos, din stuh.Părea că lapidează tăcerea nopții calmeO grindină de note zvârlite în văzduh.

Și cum deasupra apei s-amestecau întrunaUmplând singurătatea de freamăt viu, păreaCă toate laolaltă apostrofează luna.Că fiecare broască se ceartă cu o stea.

Erau ocări în larma lunaticei orchestreȘi rugă arzătoare în tainicul ei zvon.Spuneau Nemărginirii durerile terestreCu imnul lor zadarnic, solemn și monoton...

Cum le-ascultam din umbră acvatica fanfară,Sub cerul vast al nopții cu ele-am retrăitO noapte luminoasă din era terțiară.Nefericit și singur ca primul troglodit.