Balada unui greier mic
Peste dealuri zgribulite,Peste țarini zdrențuite,A venit așa, deodată,Toamna cea întunecată.
Lungă, slabă și zăludă,Botezând natura udăC-un mănunchi de ciumafai, -Când se scutură de ciudă,Împrejurul ei departeRisipește-n evantaiPloi mărunte,Frunze moarte,Stropi de tină,Guturai...
Și cum vine de la munte,BlestemândȘi lăcrimând,Toți ciulinii de pe valeSe pitesc prin văgăuni,Iar măceșii de pe câmpuriO întâmpină în caleCu grăbite plecăciuni...
Doar pe coastă, la urcuș,Din căsuța lui de humăA ieșit un greieruș,Negru, mic, muiat în tușȘi pe-aripi pudrat cu brumă:
- Cri-cri-cri,Toamnă gri,Nu credeam c-o să mai viiÎnainte de Crăciun,Că puteam și eu s-adunO grăunță cât de mică,Ca să nu cer împrumutLa vecina mea furnică,Fi'ndcă nu-mi dă niciodată,Și-apoi umple lumea toatăCă m-am dus și i-am cerut...
Dar de-acuș,Zise el cu glas sfârșitRidicând un picioruș,Dar de-acuș s-a isprăvit...Cri-cri-cri,Toamnă gri,Tare-s mic și necăjit!
Despre poezie
Publicată în volumul Balade vesele și triste (1916), balada este poate cea mai iubită poezie a lui Topârceanu și una dintre primele pe care le învață copiii. Toamna, „lungă, slabă și zăludă”, vine deodată peste dealurile zgribulite, iar greierul „negru, mic, muiat în tuș”, rămas fără casă și fără provizii, își cântă necazul pe pragul unei crăpături: „Cri-cri-cri, / Toamnă gri, / Nu credeam c-o să mai vii...”.
Hazul vine din amestecul de tablou grav al toamnei și de glas subțire al greierului, care refuză cu mândrie să ceară împrumut „la vecina mea furnică” pentru că ea „umple lumea toată” că a venit cerșind. Sub gluma la adresa fabulei lui La Fontaine se ascunde, ca de obicei la Topârceanu, o tristețe adevărată: cea a făpturilor mărunte pe care iarna le prinde nepregătite, iar ultimul vers, „Tare-s mic și necăjit!”, rămâne cu cititorul mult după ce zâmbetul a trecut.