Moartea lui Mihai Viteazul

Pe câmpia Turzii, pe un verde plai,Tabără oștirea marelui Mihai.Acolo, în cortu-i, domnul se gândește:Fericirea țării inima-i răpește.Are-o presimțire ce l-a turburatȘi pe mâna-i mândră capul a plecat.În deșert speranța inima-i răsfață;Lacrimile udă gânditoarea-i față.Înaintea celor ce îl ocolea,Cu o mantă d-aur el se ascundea.Către căpitanii ce îl înconjoară:- "Dragii mei! Iertați-mi astă lăcrimioară!E o slăbiciune de care roșescToți câți au un suflet tare, bărbătesc.Însă sunt minute când natura cereDe la cel mai tare partea-i de durere...Astăzi pot să număr mai la nouă aniDe când noi ne batem cu atâți dușmani.Este-adevărat, am făcut, în lume,Neamului acesta cel mai mare nume.Însă, ce-i mărirea, fără de folos?Ceea ce-i în noapte focul mincinos!Singură mărirea nu-i destulătoare,Nu voi foc de stele, ci voi foc de soare.Câte mii de inimi moartea n-a-nghețat?Și în câte case dorul n-a intrat?Țara este-n lacrimi și se pustiește.Floarea tinerimii câmpul învelește.Și în raza slavei unde strălucim,Văz, pe nesimțite noi ne mistuim!Astăzi lupta noastră orice luptă curmă;Ea va fi lovirea cea mai de pe urmă.Astăzi este timpul ca să isprăvim.Sau români ne pierdem, sau români trăim!"

Asfel le vorbește... Dar doi soli sosiră,Doi trimiși ai Bastei. Capii toți ieșiră.

- "Basta vă trimite? Spuneți ce dorește!Basta, iară Basta!... nu mai isprăvește!"- "Ce dorește? zice unul din călăi,Basta poruncește la vasalii săi!"- "Să pornești îndată banda ta în țară!"Îi răspunse celalt cu o vorb-amară.- "Mergeți, zise domnul, l-al vostru stăpân!Spuneți-i că nu e încă un românCare să dea arma pân-a nu se bate!De-i bărbăt, aice vie a combate!"- "Este timp!..." șoptește un ucigător.Celalt trage iute paloșul ușorȘi c-o lovitură repede și tareÎl împlântă-n sânul eroului mare.Căpitanii iute sar, mi-l înconjor,Dar Mihai le zice: "Fraților, eu mor...Spuneți doamnei mele să nu se mâhneascăȘi-n iubirea țării fiii mei să-i crească.Când vor fi în vârstă, să le spuie eaCă nu voi răzbună pentru moartea mea;Numai pentru țară și neatârnareSânul lor să simtă sfânta răzbunare!Iară voi, tovarăși, mie îmi jurațiNiciodată mâna cu străin să dați!"

La aceste vorbe cade-ntr-al său sânge.Toat-a lui oștire cu durere-l plânge.Apele pe cale stau și se opresc;Păsările-n aer triste ciripesc.Moartea cu-a ei mână fața lui atinge;Inima-i îngheață, vorba i se stinge.Iar viața-i mândră zboară către nori,Ca mirosul dulce unei stinse flori.