Cupa lui Ștefan

Într-o monastire din trecut rămasă,În domneasca sală se întinde masă.Misail prezidă ast banchet voiosȘi în timpul mesei zice dureros:

- "Ștefan după moarte lăsă moștenireArcul său și cupa l-astă monastire.Cu Cantemireștii leșii au venitȘi prădând locașul, arcul au răpit;

Însă nu răpiră cupa minunată!Ea trăiește încă, de mirare!... Iată!"El arată cupa... Toți s-au minunat.Ea era săpată dintr-un matostat.

Servii varsă-ntr-însa dulce tămâioasă.Fiecine-nchină pentru o frumoasă.Când la cel din urmă rândul a venit,Misail ia cupa și-astfel a vorbit:

- "Unde este timpul cel de vitejie?Timpul de mari fapte?... Vai! n-o să mai vie?A căzut Moldova, căci orice româniSe roșesc la gândul a mai fi stăpâni.

Ei îmbracă manta de înțelepciune;Dar ca să-și ascunză trista slăbiciune.Dar înțelepciunea fără-a cuteza,E ca cutezarea fără-a cugeta.

Când vedem sfioasă patria română,Ne-aducem aminte vorba cea bătrână:Cel ce e mai aproape de mormântul săuLa ideea morții tremură mai rău!

Ștefan nu mai este... Însă o să vieAlți Ștefani cu viață și cu bărbăție:Dacă timpul d-astăzi ne apasă greu,Viitorul este al lui Dumnezeu!

Însă pân’ să vie lanțul să ne rupă,Nu va mai bea nimeni din această cupă;Când un suflet mare se va arăta,Hârburile cupei le va aduna."

Zice,-aruncă cupa și o sparge-n trei...Nimeni n-a strâns încă hârburile ei.