Noaptea de iulie

A-nceput din nou să-mi fie dor de dulce fericire...Văd că-mi trece tinerețea, văd că anii mi se duc,Și mi-e sete de plăcere, și mi-e sete de iubire,Însă umbrele visate nu se poate să le-apuc.

Numai aurul, el singur, îmi lipsește-n astă lume,Numai el, dar fără dânsul sunt un biet neputincios...Care suflet de-al meu suflet, care nume de-al meu numeS-ar lipi să ia povara unui trai sărăcăcios?

Pică plâns al tinereței pe un sân ce nu palpită,Ai avut să-l cumperi, e al tău până în zori...Veștejește-te-a mea buză pe o buză veștejită,Și tu, suflete, visează că aduni cerești comori.

Însă tu, o! poezie, cu mantaua ta regală,Îți acoperă vederea – fugi în colțu-ntunecos,Prin fereastră mă fixează luna rece și spectralăCa un doctor ce se uită la chip de ofticos.

A! desigur, masca blondă avea altfel de privireCând pe țărmurile de-aur ale lacului LemanSurâdea printre frunzișuri la întâia mea iubireVis mai lung decât un secol în coprinsul unui an.

A! desigur că în noaptea ce-n trecutul vieței meleE-nsemnată cu roșeața simțimintelor dintâi,Dacă ea privea prin geamuri dintre pulberea de stele,Nu venea c-un zâmbet rece lângă caldul căpătâi.

Poezie! Poezie! Ai dreptate totdeaunaDar fiindcă simt și astăzi că rămas-am tot al tău,Dă te rog în jos perdeaua, ca să nu mă vadă luna,Roag-o calea să-și urmeze, voi să scap de ochiul său.

Zi-i să meargă pe oriunde e suavă fericire,Să-și încarce a ei rază cu al florilor arom,Să zâmbească voluptăței ce se naște din iubire,Dar să uite pe oricine a uitat că este om.