Noaptea de decembrie

Pustie si albă e camera moartă...Si focul sub vatră se stinge scrumit...--Poetul, ălături, trăsnit stă de soartă,Cu nici o schinteie în ochiu-adormit...Iar geniu-i mare e-aproape un mit...

Si nici o schinteie în ochiu-adormit.

Pustie si albă e-ntinsa câmpie...Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...Sălbatică fiară, răstristea-l sfâsieSi luna priveste cu ochiu-otelit...--,E-n negura noptii un alb monolit...

Si luna priveste cu ochiu-otelit.

Nămetii de umbră în juru-i s-adună...Făptura de humă de mult a pieritDar fruntea, tot mândră, rămâne în lună --Chiar alba odaie în noapte-a murit...--

Făptura de humă de mult a pierit.

E moartă odaia, si mort e poetul...--În zare, lupi groaznici s-aud, răgusit,Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,Un tremol sinistru de vânt-năbusit...Iar crivătul tipă... -- dar el ce-a gresit?

Un haos urgia se face cu-ncetul.

Urgia e mare si-n gându-i, si-afară,Si luna e rece în el, si pe cer...Si bezna lungeste o strasnică gheară,Si lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...

Si luna e rece în el, si pe cer.

Dar scrumul sub vatră, deodată, clipeste...Pe ziduri, aleargă albastre năluci...O flacără vie pe cos izbucneste,Se urcă, palpită, trosneste, vorbeste...

-- "Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"

Si flacăra spune: "Aduc inspirarea...Ascultă, si cântă, si tânăr refii...--În slava-nvierei îneaca oftarea...Avut si puternic emir voi să fii".Si flacăra spune: "Aduc inspirarea"Si-n albă odaie aleargă vibrarea.

Răstristea zăpezei de-afară dispare...Deasupră-i e aur, si aur e-n zare,--Si iată-l emirul orasului rar...Palatele sale sunt albe fantasme,S-ascund printre frunze cu poame din basme,Privindu-se-n luciul pârâului clar.

Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul...--Prin aer, petale de roze plutesc...Mătasea-nflorită mărită cu firulNuante, ce-n umbră, încet, vestejesc...--Havuzele cânta... -- voci limpezi soptesc...Bagdadul! Bagdadul! si el e emirul.

Si el e emirul, si are-n tezaur,Movile înalte de-argint si de aur,Si jaruri de pietre cu flăcări de sori;Hangare-n tot locul, oteluri cumplite --În grajduri, cai repezi cu foc în copite,Si ochi împrejuru-i -- ori spuză, ori flori.

Bagdadul! cer galben si roz ce palpită,Rai de-aripi de vise, si rai de grădini,Argint de izvoare, si zare-aurită --Bagdadul, poiana de roze si crini --Djamii -- minarete -- si cer ce palpită.

Si el e emirul, si toate le are.E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,Dar zilnic se simte furat de-o visare...Spre Meka se duce cu gândul mereu,Si-n fata dorintei -- ce este -- dispare --Iar el e emirul, si toate le are.

Spre Meka-l răpeste credinta -- vointa,Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,Îi cere simtirea, îi cere fiinta,Îi vrea frumusetea -- tot sufletu-i vrea --Din tălpli până-n crestet îi cere fiinta.

Dar Meka e-n zarea de flăcari -- departe --De ea o pustie imensă-l desparteSi pradă pustiei câti oameni nu cad?Pustia e-o mare aprinsă de soare,Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare --Si dulce eviata în rozul Bagdad.

Si dulce e viata în săli de-alabastru,Sub bolti lucitoare de-argint si de-azur,În vie lumina tronând ca un astru,Cu albele forme de silfi împrejur,În ochi cu lumina din lotusu-albastru.

Dar iată si ziua când robii si-armeaza...Cămile găteste, si negrii-armăsari,Convoiul se-nsira -- în zori schinteiaza,Porneste cu zgomot, -- multimea-l urmeazăSpre porti năpustita cu mici si cu mari.

Si el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,Jar viu de lumina sub rosu-oranisc,S-opreste, o clipa, pe verdele pisc,Privindu-si orasul în roza idilă...

S-opreste, o clipa, pe verdele pisc...Din ochiul său mare o lacrimă pică,Pe când pe sub dealuri, al soarelui discÎn gloria-i de-aur încet se ridică...

Si lacrima, clară, luceste si pică...

Din apa fântânei pe care o stieÎn urma, mai cere, o dată, să bea...Curmalii-o-nfasoară c-o umbră-albăstrie...Aceeasi e apa spre care veneaCopil, să-si alinte blondetea în ea --Si-ntreagă, fântâna, e tot cum o stie.

E tot cum o stie, -- dar searbăd la fată,Sub magica-i umbră, un om se răsfată...Mai slut e ca iadul, zdrentăros, si pocit,Hoit jalnic de bube -- de drum prăfuit,Viclean la privire, si searbad la fata.

De nume-l întreaba emirul, deodată,Si-acesta-i răspunde cu vocea ciudată:-- La Meka plecat-am a merge si eu...-- La Meka?... La Meka?... si vocea ciudată:-- La Meka! La Meka! răsuna mereu.

Si pleacă drumetul pe-un drum ce coteste...Pocit, schiop si searbăd, abia se târăste...Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult,Dar mica potecă sub pomi serpuieste,O tânără umbră de soare-l fereste,Auzu-i se umple de-un vesel tumult,Si drumu-ocoleste mai mult -- tot mai mult.

Iar el, el emirul,de-asrmenea pleacă --Pustia-l asteaptă în largu-i s-o treacă...Prin prafu-i se-nsiră cămile si cai,Se mistuie-n soare Bagdadul, si piereMai sters decât rozul de flori efemere,Mai stins decât visul pierdutului rai.

În largu-i, pustia, să treacă-l asteaptă...Si el naintează -- si calea e dreaptă --E dreaptă -- tot dreaptă -- dar zilele curg,Si foc e în aer, în zori, si-n amurg --Si el naintează -- dar zilele curg.

Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...Si el naintează sub flăcări de soare...În ochi o năluca de sânge -- în gâtUn chin fără margini de sete-arzătoare...Nesip, si deasupra, cer rosu -- si-atât. --Si toti naintează sub flăcări de soare.

Si tot fără margini pustia se-ntinde,Si tot nu s-arată orasul preasfânt --Nimic n-o sfârseste în zori când s-aprinde,Si n-o-nviorează suflare de vânt --Luceste, vibrează, si-ntruna se-ntinde.

Abia ici si colo, găsesc, câteodată,Verdeată de oază cu dor asteptată...Săgeată, aleargă cal alb si cal murg,Cămilele-aleargă săgeată si ele,La cântecul apei se fac usurele...Izvor sau citerna în clipa le scurg --Dar chinul reîncepe -- si zilele curg.

Si tot nu s-arată năluca sublima...Si apa, în foale, descreste mereu...Când calul, când omul, s-abate victimă,Iar mersul se face din greu, si mai greu...Cu trei si cu patru, mor toti plini de zile,Dragi tineri, cai ageri, si mândre cămile.

Si tot nu s-arată cetatea de vise...Merindele, zilnic, în trăisti se sfârsesc...Prădalnice zboruri de paseri sosesc...S-aruncă pe lesuri cu ciocuri deschise,Cămile, cai, oameni cad, pier, se răresc...Doar negrele paseri mereu se-nmultesc --Si tot nu s-arată cetatea din vise.

Cetatea din vise departe e încă,Si vine si ziua cumplită, când el,Rămas din toti singur, sub cer de otel,Pe minte isi simte o noapte adâncă... --Când setea, când foamea --, grozave la fel.Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncăPrin aeru-n flăcări, sub cerul de-otel.

Pierduti sunt toti robii, cu cai, cu cămile...Sub aeru-n flăcări, zac rosi movile.Nainte -- în laturi -- napoi -- peste tot.,Oribil palpită aceeasi culoare...E-aprins chiar plămânul hrănit cu dogoare,Iar ochii se uită zadarnic, cât pot --Tot rosu de sânge zăresc peste totSub aeru-n flăcări al lungilor zile.

Si foamea se face mai mare -- mai mare,Si zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti...Cutremur e setea, s-a foamei simtireE sarpe, ducându-si a ei zvârcolireÎn pântec, în sânge, în nervii-ndârjiti... --Bat tâmplele... -- ochii sunt demoni cumpliti.

Abia păseste camila ce-l poarta...Speranta, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă... --Dar iată... -- părere să fie, sau ea?...În zarea de flăcări, în zarea de sânge,Luceste... -- Emirul puterea si-o strânge...--Chiar portile albe le poate vedea...E Meka! E Meka! s-aleargă spre ea.

Spre albele ziduri, aleargă -- aleargă,Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc, --Dar Meka începe si dânsa să meargăCu pasuri, ce-n fundul de zări o răpesc,Si albele ziduri, lucesc -- strălucesc!

Ca gândul aleargă spre alba nălucă,Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...Cămila, cât poate, grăbeste să-l ducă...Dar visu-i nu este un vis omenesc --Si poamele de-aur lucesc -- strălucesc --Iar alba cetatea rămâne nălucă.

Rămâne nălucă, dar tot o zaresteCu porti de topaze, cu turnuri de-argint,Si tot către ele s-ajungă zoreste,Cu toate că stie prea bine că-l mintSi porti de topaze, si turnuri de-argint.

Rămâne nălucă în zarea pustieiRegina trufasă, regina magiei,Frumoasa lui Meka -- tot visul tintit,Si vede pe-o iazmă că-i trece sub poartă...Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...Si-n Meka străbate drumetul pocit,Plecat schiop si searbăd pe drumul cotit --Pe când sovăieste cămila ce-l poartă...

Si moare emirul sub jarul pustiei --Si focu-n odaie se stinge si el,Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,Si frigul se face un brici de otel...Dar luna cea rece, s-acea dusmănieDe lupi care urlă -- s-acea sărăcieCe-alunecă zilnic spre ultima treaptă,Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,S-acea izolare, s-acea dezolare,Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare..

Murit-a emirul sub jarul pustiei.