Peneș Curcanul

Plecat-am nouă din Vaslui,Și cu sergentul, zece,Și nu-i era, zău, nimănuiÎn piept inima rece.Voioși ca șoimul cel ușorCe zboară de pe munte,Aveam chiar pene la picior,Ș-aveam și pene-n frunte.

Toți dorobanți, toți căciulari,Români de viță veche,Purtând opinci, suman, ițariȘi cușma pe-o ureche.Ne dase nume de CurcaniUn hâtru bun de glume,Noi am schimbat lângă BalcaniPorecla în renume!

Din câmp, de-acasă, de la plugPlecat-am astă-varăCa să scăpăm de turci, de jugSărmana, scumpa țară.Așa ne spuse-n graiul săuSergentul Mătrăgună,Și noi ne-am dus cu Dumnezeu,Ne-am dus cu voie bună.

Oricine-n cale ne-ntâlneaCântând în gura mare,Stătea pe loc, s-ademeneaCuprins de admirare;Apoi în treacăt ne-ntrebaDe mergem la vro nuntă?Noi răspundeam în hohot: "Ba,Zburăm la luptă cruntă!"

"Cu zile mergeți, dragii mei,Și să veniți cu zile!"Ziceau atunci bătrâni, femei,Și preoți, și copile;Dar cel sergent făr' de mustețiRăcnea: "Să n-aveți teamă,Românul are șapte viețiÎn pieptu-i de aramă!"

Ah! cui ar fi trecut prin gândȘ-ar fi crezut vrodatăCă mulți lipsi-vor în curândDin mândra noastră ceață!Priviți! Din nouă câți eram,Și cu sergentul, zece,Rămas-am singur eu... și amÎn piept inima rece!

Crud e când intră prin stejariNăprasnica secure,De-abate toți copacii mariDin falnica pădure!Dar vai de-a lumii neagră steaCând moartea nemiloasăCa-n codru viu pătrunde-n eaȘi când securea-i coasă!

Copii! aduceți un ulciorDe apă de sub stâncă,Să sting pojarul meu de dorȘi jalea mea adâncă.Ah! ochii-mi sunt plini de scânteiȘi mult cumplit mă doareCând mă gândesc la frații mei,Cu toți pieriți în floare.

Cobuz ciobanu-n CalafatCânta voios din fluier,Iar noi jucam hora din sat,Râzând de-a bombei șuier.Deodat-o schijă de obuzTrăsnind... mânca-o-ar focul!Retează capul lui CobuzȘ-astfel ne curmă jocul.

Trei zile-n urmă am răzbitPrin Dunărea umflată,Și nu departe-am tăbărâtDe Plevna blestemată.În fața noastră se-nălțaA Griviței redută,Balaur crunt ce-amenințaCu gheara-i nevăzută.

Dar și noi încă o pândeamCum se pândește-o fiarăȘi tot chiteam și ne gândeamCum să ne cadă-n gheară?Din zori în zori și turci și noiZvârleam în aer plumbiiCum zvârli grăunți de păpușoiCa să hrănești porumbii.

Și tunuri sute bubuiau...Se clătina pământul!Și mii de bombe vâjâiauTrecând în zbor ca vântul.Ședea ascuns turcu-n ocolCa ursu-n vizunie.Pe când trăgeam noi tot în gol,El tot în carne vie...

Ținteș era dibaci tunar,Căci toate-a lui ghiuleleLoveau turcescul furnicar,Ducând moartea cu ele.Dar într-o zi veni din fortUn glonte, numai unul,Și bietul Ținteș căzu mort,Îmbrățișându-și tunul.

Pe-o noapte oarbă, Bran și VladErau în sentinele.Fierbea văzduhul ca un iadDe bombe, de șrapnele.În zori găsit-am pe-amândoiTăiați de iatagane,Alăture c-un moviloiDe leșuri musulmane.

Sărmanii! bine s-au luptatCu litfa cea păgânăȘi chiar murind ei n-au lăsatSă cadă-arma din mână.Dar ce folos, ceața scădea!Ș-acuma rămăseseCinci numai, cinci flăcăi din ea,Și cu sergentul, șese!...

Veni și ziua de asalt,Cea zi de sânge udă!Părea tot omul mai înaltFață cu moartea crudă.Sergentul nostru, pui de zmeu,Ne zise-aste cuvinte:"Cât n-om fi morți, voi cinci și eu,Copii, tot înainte!"

Făcând trei cruci, noi am răspuns:"Amin! și Doamne-ajută!"Apoi la fugă am împunsSpre-a turcilor redută.Alelei! Doamne, cum zburauVoinicii toți cu mine!Și cum la șanțuri alergauCu scări și cu fașine!

Iată-ne-ajunși!... încă un pas."Ura!-nainte, ura!..."Dar mulți rămân fără de glas.Le-nchide moartea gura!Reduta-n noi repede-un focCât nu-1 încape gândul.Un șir întreg s-abate-n loc,Dar altul îi ia rândul.

Burcel în șant moare zdrobindO tidvă păgânească.Șoimu-n redan cade răcnind:"Moldova să trăiască!"Doi frați Călini, ciuntiți de vii,Se zvârcolesc în sânge;Nici unul însă, dragi copii,Nici unul nu se plânge.

Atunci viteazul căpitan,Cu-o largă brazdă-n frunte,Strigă voios: "Cine-i Curcan,Să fie șoim de munte!"Cu steagu-n mâini, el sprintenelViu suie-o scară-naltă.Eu cu sergentul după elSărim delaolaltă.

Prin foc, prin spăgi, prin glonți, prin fum,Prin mii de baionete,Urcăm, luptăm... iată-ne-acumSus, sus, la parapete."Allah! Allah!" turcii răcnesc,Sărind pe noi o sută.Noi punem steagul românescPe crâncena redută.

Ura! măreț se-naltă-n vântStindardul României!Noi însă zacem la pământ,Căzuți pradă urgiei!Sergentul moare șuierândPe turci în risipire,Iar căpitanul admirândStindardu-n fâlfâire!

Și eu, când ochii am închis,Când mi-am luat osânda:"Ah! pot să mor de-acum, am zisA noastră e izbânda!"Apoi, când iarăși m-am trezitDin noaptea cea amară,Colea pe răni eu am găsit"Virtutea militară"!...

Ah! da-o-ar pomnul să-mi îndreptAceastă mână ruptă,Să-mi vindec rănile din piept,Iar să mă-ntorc la luptă,Căci nu-i mai scump nimică aziPe lumea pământeascăDecât un nume de viteazȘi moartea vitejească!