Unde sunt cei care nu mai sunt?

Despre poezie

Cea mai cunoscută poezie a lui Nichifor Crainic, scrisă în anii Gândirii și intrată de atunci în antologii și în repertoriul cântecului folk românesc, este construită ca un cântec cu trei întrebări și trei răspunsuri. Poetul întreabă pe rând vântul, „zburătorul bidiviu” al norilor, ciocârlia, „candela” care leagănă în tărie „untdelemnul cântecului sfânt”, și bufnița, oarba „care vede-n întuneric”, unde sunt cei care nu mai sunt.

Fiecare răspuns e o treaptă: morții sunt aripile nevăzute care doboară vântul, s-au ascuns „în lumina Celui nepătruns”, iar întrebătorul îi va vedea abia „când va cădea marele-ntuneric”, adică în propria moarte. Refrenul repetat de două ori în fiecare strofă dă poeziei un ritm de litanie, iar simplitatea imaginilor, luate din natură și din lumea bisericii, arată în ce constă lirica ortodoxistă a lui Crainic: o teologie spusă în cuvintele cântecului popular.