Romanța noastră
Pe-același drum,Mânați de-același îndemn nefast al năzuinții,De-aceleași neînțelese-avânturi spre tot mai sus,Pe-același drumPe unde ieri trecură poate,Străbunii noștriȘi părinții,Pe unde, unii după alții, drumeții trec de mii de ani,
Noi -Cărora ni-i dat să ducem enigma vieții mai departeȘi doliul vremilor apuse,Și-al idealurilor scrum -Pe-același drumVom trece mâine cerșind din țiterele sparteLa umbra zidurilor muteȘi-a secularilor castani!
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...Și-n calea noastră întâlni-vomPe cei bătrâni rămași în urmă -Pe cei ce ne-or privi cu ochii în lacrămiCum le luăm-nainte.Iar noiLe vom citi-n figură cum suferințele le curmăÎn suflet sfintele avânturiȘi-n gură caldele cuvinte...
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...Și-n calea noastră întâlni-vom -O!... câte nu poți să-ntâlneștiCând drumu-i lungȘi nesfârșită e năzuința ce te mânăTot mai departeȘi te poartă,Ca pe un orb ținut de mână,Spre-ntrezărite-Aureole -Nimicuri scumpe pământești!...
Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri!...Și mândri poate ca seninul albastru-al sângelui regesc.
Dar va veni o zi în careNe vom opri deodată-n drum,Înspăimântați că-n urma noastrăZări-vom pe-alții cum sosesc,Cum ne ajung,Ne trec-nainteȘi râd că nu-i putem opri...
Da...Va veni și ziua-n care vom obosi,Și va veniUn timp în care-al năzuinții și-al aiurărilor parfumNe va părea miros de smirnă,Iar cântul țiterelor sparteUn Psalm cântat de-un preot gângavLa căpătâiul unei moartePe care nimeni n-o cunoaște...
Și-atunci, privind în urma lor -Ca cei ce n-au nimic să-și spunăCând nu-și pot spune tot ce vor -La umbra zidurilor muteȘi-a secularilor castani,Vom adormi ca și drumețiiCe dorm uitați de mii de ani!...
Despre poezie
Romanța noastră face parte din Romanțe pentru mai târziu (1908), volumul de debut care l-a făcut celebru pe Minulescu. Ca multe dintre poeziile cărții, e o „romanță” în sensul propriu: un cântec cu refren („Porni-vom tineri ca Albastrul imaculatelor seninuri...”), cu versuri de lungimi inegale și cu o retorică amplă, făcută să fie rostită cu glas tare.
Poetul și cei de o vârstă cu el pornesc „pe-același drum” bătut de mii de ani de drumeții dinaintea lor, mânați de aceleași „neînțelese-avânturi spre tot mai sus”, îi întrec pe cei bătrâni, sunt la rândul lor întrecuți și știu că vor sfârși, ca și aceia, „uitați” la umbra zidurilor și a castanilor seculari. Amestecul de patos și de resemnare zâmbitoare, ca și decorul de ziduri, castani și drumeți, sunt marca simbolismului lui Minulescu, care a făcut din romanță genul lui preferat.