Ienăchiță Văcărescu

Viața și opera

Ienăchiță Văcărescu s-a născut în jurul anului 1740, într-una dintre cele mai vechi familii boierești ale Țării Românești. A primit o educație aleasă, știa greaca veche și nouă, turca, italiana, franceza și germana, și a ocupat cele mai înalte dregătorii ale țării, între care cea de mare vistiernic și de mare ban, în vremea domniilor fanariote. A fost trimis în misiuni diplomatice la Constantinopol și la Viena, unde l-a cunoscut pe împăratul Iosif al II-lea.

În 1787 a tipărit, la Râmnic și la Viena, Observații sau băgări dă seamă asupra regulelor și orânduelelor gramaticii rumânești, prima gramatică românească tipărită, la sfârșitul căreia se află și prima încercare de poetică în limba noastră. A scris o Istorie a prea puternicilor împărați otomani și un mănunchi de poezii de dragoste (Amărâtă turturea, Într-o grădină, Spune, inimioară, spune), care, cu tot tiparul lor de cântec de lume, sunt printre primele versuri lirice originale ale literaturii române.

Cel mai cunoscut text al lui rămâne testamentul literar: „Urmașilor mei Văcărești / Las vouă moștenire / Creșterea limbei românești / Ș-a patriei cinstire”. Fiii săi Alecu și Nicolae și nepotul Iancu au continuat dinastia poeților Văcărești. A murit în 1797 la București.