Vecina

Mă cerți mereu, dar nu sunt eu de vină,Ci numai ochii, - ochii tăi, vecină, -Că ți-am făcut potecă prin grădină...

Adeseori tu lași la geamuri storul,Și ușa ta e-nchisă cu zăvorul,Dar tot mai viu s-aprinde-n mine dorul!

Și tot mai des mă poartă necuratulSpre zâmbetul din ochii tăi, cu sfatulPe care-l țin ispita și păcatul.

De dorul tău, de dragul suferinței,Când amăgit mi-oi pierde rostul minții, -Tu vrei să-mi las și frații, și părinții?

Să leg acum ce nu se mai dezleagă,Să ispășesc viața mea întreagăPăcatul greu că mi-ești atât de dragă?

Decât să fug cu tine-n largă lume,Ori singur eu, să nu-ți mai știu de nume, -Mai bine-mpacă-mi dragostea cu glume.

Zâmbind să-mi vindeci inima rănită,Păstrează calda ochilor ispită,Dar nu mai ține ușa zăvorâtă!

Că tu ți-nconjuri viața cu zăvoareȘi clipele de-acum le lași să zboare,Când duclea tinerețe-i trecătoare...

De ce nu vrei să lași în prag veșmântulDe datini grele ce-mi ucid avântul,Că nu ne-ar ști nici vântul, nici pământul!

Când umbra nopții cade peste vale,Tu să m-aștepți în pragul casei tale,C-un văl ușor pe umerele goale.

Să vin, când luna nopților măiestre,Frumoasă ca o fată fără zestre, -Se uită lung și tainic prin ferestre...