Călimara

Mi-ai dăruit, frumoasă doamnă, o călimară de argintCu două guri întunecate, ca două porți de labirint,Prin care gândurile mele s-or afunda neștiutoareȘi-adesea n-or găsi ieșire din bezna umedă, la soare.Cu două guri ca de fântână, din care ultimul meu vis,Scafandru mic, privind cu spaimă spre fundul negrului abis,Va încerca, zadarnic poate, s-adune înșirată-n salbeRecolta de mărgăritare a viitoarelor nopți albe.În călimara asta nouă roiesc ca fluturii imaginiCe vor cădea cândva, inerte, pe câmpul alb al unei pagini,Închipuiri neplăsmuite și gânduri negândite încăPe care stropul de cerneală le-nchide-n noaptea lui adâncă,Cuvinte șterse peste-o clipă, fantome de idei defuncte,O ploaie miniaturală de-accente, virgule și puncte -Și-acele negre arabescuri pe care-o vagă fantezieSau numai mâna mea distrată le zugrăvește pe hârtie.În ea, tăcute și smerite stau viitoarele regrete,Alături de bilanțul zilei și de adresa unei fete;Scrisoarea de condoleanțe pe care, poate, o voi scrieUnui amic în doliu după vreo rudă care-i încă vie;O epigramă inedită; figura unui tip ridicol,Pe care nu-l cunoaștem încă; un titlu mare de articol,Asupra unei chestii care va fi de actualitate,Cu siguranță, peste-o lună sau peste-un an și jumătate, -Și toate cifrele arabe stau, de la 1 pân' la 9,Amestecate și stupide, în călimara asta nouă...În cupa ei de întuneric dorm viitorul și prezentul,Cuvintele prin care, poate, îmi voi începe testamentul;O poliță abia schițată, un madrigal, o amintireA unei clipe viitoare, - sau o poemă de iubirePe care voi citi-o, poate, atras de noaptea lor bizarăÎn ochii tăi cei mari și negri ca două guri de călimară....